fbpx

Legile nu ne pot vindeca de neîncredere

de Gabi Bartic, CEO Brio

Î𝐧 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐳𝐢𝐥𝐞𝐥𝐞 𝐯𝐢𝐞ț𝐢𝐢 𝐦𝐞𝐥𝐞
Așa s-a tradus acel ”Till death do us part” în română. Știu, am spus și eu asta cu voce tare acum multă vreme.

La asta m-am gândit aseară, la o primă lectură a Legii Învățământului Preuniversitar apărută ieri. E o sumă de principii decente și de promisiuni interesante. Și care-s cam ca întreaga sumă de bune intenții ce descriu oricare început din viața asta.

Cu toții visăm să suferim cât mai puțin, să ne găsim jumătatea care ne completează-n tot și-n toate și care ne face viața un vis care va fi încă și mai frumos trăit în 2, în 3 sau câți membri am proiecta noi pentru micul paradis privat.

Ajungem de obicei să facem niște compromisuri care la un moment sau altul ni se par rezonabile alături de care ajungem să facem niște pași în viață începându cu niște vorbe mari de tipul celei din titlu. Și c-un vals.

Cam așa e și situația cu Legea Educației: toți ne doream ca acolo să fie ceva nemaivăzut și lectura legii să ne deschidă calea către un tărâm de basm în care copiii să intre, vrăjiți, și din care să iasă cu educație enciclopedică, manierați și veseli, fără suferință și fără suspine; pe de altă parte, puțini eram dispuși să ne schimbăm radical felul în care le prezentăm copiilor școala, felul în care ne raportăm noi la ea, felul în care le privim profesorii și în care îi învățăm, de mici, atitudinea „fă-te frate cu dracul până treci puntea”.
Legile nu au însă cum să ne vindece, miraculos, de neîncrederea pe care o avem în sistem, în profesori, în manuale. De spaima cu care le vorbim copiilor de lucrări și de teze, inducându-le și lor, evident, aceleași spaime. De convingerea fermă că nu are cum ajuta să reții pe de rost opinia altui om pe care să o redai papagalicește ca fiind a ta, dar în același timp de credința că mai bine taci și te conformezi „că așa se face ca să iei examenul”. De disperarea cu care spoim pereții și schimbăm scaune și bănci pentru că ne e frică să cerem să se schimbe actul educațional. „Că dacă-l ia la ochi tocmai pe al meu”?

Legile educației nu au nici cum să vindece profesorii de convingerea că părinții sunt defecți și copiii – needucați și că asta nu e treaba lor. Dar că toate se pot rezolva cu mai multe zerouri pe fluturașul de salariu. Legile educației nu pot vindeca profesorii de ne-încredere în unelte noi și în lumile în care trăiesc copiii de azi.

Legile educației nu pot vindeca elevii de mers la școală „că așa trebuie”. Și de convingerea că școala nu-i ajută la mai nimic în viață. Și că, în general, găsesc cam tot pe Google.
De fapt, nicio lege din lumea asta nu ne va vindeca de neîncrederea pe care noi, fiecare dintre actorii educație o avem unii în alții și toți în toți. Și-atunci ne trebuie acte.

Legilor le vor urma alte și alte declarații: legislația secundară, norme metodologice, oricum le vom spune, ele vor încerca să ne aducă împreună, într-o relație în care nimeni nu mai are încredere în nimeni. Dar care poate ajunge să funcționeze, măcar de-ar ajunge să funcționeze „de dragul copiilor”.

Că, în relațiile în care oamenii se iubesc, nu e nevoie de hârtii, ne-o arată școlile care au funcționat impecabil și în legislația curentă, profesorii care și-au făcut absolut lăudabil treaba și fără cadre, programe și instrumente suport, ne-o arată elevii care, aidoma supereroilor din animațiile ce le-au populat copilăria, au trecut peste toate obstacolele, umăr la umăr cu părinții lor sau cu te-miri-ce-zeu și au ajuns în locuri despre care mai scriem prin ziare cu veșnicul „nimeni n-o să distribuie, olimpicii români au luat argint la Fizică”. Sau „un copil rom dintr-o familie de 12 copii a ajuns doctor în științe la Harvard”.

Noi, toți ceilalți, în lipsa încrederii, ne blindăm cu acte. Care, oricât ar fi de bune, și cele despre care vorbesc eu sunt niște rezonabile premise pentru un viitor decent, nu garantează nimănui că parcursul ne va fi ca-n poveștile în care ne place să credem dar pentru împlinirea cărora nu facem niciun efort.

Vom începe cu un vals împiedicat și timid și cu un tort. Avem toate premisele să facem niște pași decenți. Rămâne să decidem noi, fiecare dintre cei de pe ring, dacă rugăm orchestra să ne cânte un tango pe care să-l încercăm, cu încrederea că nu există pași greșiți în tango sau continuăm cu vreo Lambada, din care vom ieși doar transpirați dar cu convingerea fermă că am produs un efort lăudabil.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Pagina data web este protejata cu reCAPTCHA care este in aplicarePolitica confidialitatii si Conditiile de service Google.