Drama unui student la Medicină care s-a vaccinat cu câteva zile prea târziu: ”Voi aveți vaccinul de 5 luni, dar încă așteptați”
28 Mai 2021, 16:50
Alex Preda, student la Medicină în anul 4, a povestit, pentru pagina Ro Vaccinare, drama prin care a trecut familia sa, despre care el crede că a fost cauzată de faptul că s-a vaccinat cu câteva zile prea târziu.
Povestea lui Alex Preda:
“M-am vaccinat pe 15 Ianuarie cu prima doză, alături de colegii mei. Pe atunci aveam la dispoziție doar Comirnaty, vaccinul produs de cei de la Pfizer – BioNTech. Fiind student la medicină, anul 4, am intrat în etapa I. Eram recunoscător pentru oportunitatea asta și emoționat, ca și colegii mei de altfel. Era o emoție pozitivă, știam că este începutul sfârșitului acestei pandemii. După un an în care totul s-a întors cu susul în jos, în care ne-am văzut mai rar, ne-am îmbrățișat mai rar, o dată pe săptămână, o dată pe lună, apoi niciodată… A fost o gură de aer proaspăt. Mi-era teamă pentru ai mei, mi-a fost de la început. Am avut șansa, binecuvântarea de a locui cu toți ai mei, părinți și bunici, de a-mi fi și de a le fi alături în momentele frumoase și grele. Și nu regret nicio secundă. M-am simțit întodeauna responsabil pentru ei, și am acționat în consecință. Mi-am limitat cât mai mult ieșirile și contactii, am purtat întodeauna masca de protecție și m-am dezinfectat pe mâini, pentru că am înțeles utilitatea lor. Acasă creasem circuite epidemiologice, atât cât m-a dus capul, la modul cel mai serios. Toți erau tracasați și la un moment dat a devenit peste limita de stresant. Dar am continuat. De multe ori mă întrebam dacă merită, de multe ori plângeam și mi-era greu să văd că mulți oameni continuă să ducă o viață cvasi-normală, unii dintre ei fiind cei care refuzau să poarte masca, să se ferească și să îi ferească pe cei din jur, și care astăzi refuză să se vaccineze. Mi s-a oferit un răspuns mai târziu și da, cu siguranță merita!
În ultimul an am citit zeci de articole științifice legate de Covid-19, SARS-CoV 2, voiam să înțeleg cât mai mult, voiam să știu cât mai mult. Am fost cam cât de informat ar putea un student de anul 4 să fie, fără experiența de a lucra cu pacienți covid. Din Decembrie, de când au apărut primele studii clinice legate de vaccin, le-am luat pe rând, pe cele mai importante, și le-am citit pe nerăsuflate. Mi-a fost și mie frică, mi s-a părut că totul s-a întâmplat prea repede, dar mi-am potolit temerile citind, întrebându-mi profii, asistând la conferințe și prezentări de caz.
Pe 15 Ianuarie m-am vaccinat, și la vremea respectivă nu știam dacă ar fi ok să o vaccinez și pe bunica mea sau nu, având probleme cardiace destul de grave. Și ei îi era frică, dar mi-a spus: “mamă, păi cum să vă vaccinați voi și eu să rămân nevaccinată, să vă dau ceva? Nu se poate, mă vaccinez și eu.” Ei, sărăcuța, îi era frică să nu ne transmită ea virusului nouă, nu să nu-i dăm noi ei ceva. Din păcate, pe data de 17, tatălui mei i-au apărut primele simptome, și de acolo a început calvarul. Psihic. Mi s-a aprins imediat un bec, dar nu m-am alarmat inițial. Am intrat într-un soi de letargie, de amorțeală psihică, și într-un blocaj psihologic. Nu puteam să concep că într-adevăr se întâmpla, că e asta și nu altceva. Simptomele erau aproape insesizabile și le puteai confunda ușor cu orice altă problemă pe care o avea omul ăla până atunci. O tuse de diverse cauze, care la tata exista. Când a apărut febra, cumva mi-era clar că nu e ok, dar încă mai speram să fie o simplă răceală, doar nu dispăruseră. Am început însă să purtăm masca și în casă, să limităm contactul între noi pe cât posibil, să dezinfectăm în disperare. Nervi, stres, frustrare. Oricum, era deja prea târziu. 5 oameni în 3 camere… Ne-am făcut teste rapide eu și mama. După ce au ieșit pozitive, am solicitat testare PCR la domiciliu pentru toată lumea. Toate pozitive.
A fost al cincilea șoc în săptămâna aia. Un carusel. Bunica nu voia să audă de spital, și am înțeles-o perfect, dar am dus muncă de convingere. Era speriată să fie singură în spital, fără noi, un om care nu e independent, nu se poate îngriji singur, vede zilnic niște medici cosmonauți, îmbrăcați ca în filmele SF (tensiunea de halat alb la puterea a patra) și vede la televizor cu o zi înainte cum mai mulți pacienți ard în secția unui spital covid.
Am încercat acasă toate tratamentele posibile, scheme făcute cumva de mine după discuții cu 2-3 medici și 15 rude și cunoscuți. Tot timpul am fost cu 1-2 zile în întârziere. La 4 zile de la confirmare, am chemat ambulanța, contrar dorinței ei. Saturație 65%, somnolență, greu cooperantă. Până atunci, în afară de o dificultate la respirație accentuată ușor de la o zi la alta, pe care o avea inițial din cauza insuficienței cardiace, cu saturație constant peste 82-84%, niciun alt simptom.
Despărțirea a fost cruntă, privirile nu ni s-au mai intersectat. Am rămas în parcare, la 5 dimineața, înfrigurat și am urmărit cu privirea ambulanța până a trecut după colț și s-a întors pe bulevard. Nu mai aveam puterea să plâng sau să o îmbrățișez. Eram o statuie, cu inima împietrită și cu o minge de tenis în gât. 3 zile a rămas pe secția de cardiologie, zona roșie. Ulterior a fost transferată în ATI. În fiecare dimineață, la 7, primeam un telefon. Dacă suna la altă oră… Auzeam în fiecare zi același lucru, niciun licăr, nicio speranță. Zilele treceau și speranțele creșteau și scădeau în același timp. Am continuat să învăț și să-mi dau examenele rămase, după ce am ieșit din izolare. Ziua mă “târam” printre colegi, noaptea plângeam. Înainte de culcare, era regulă. Mă rugam și așteptam ora 7. Până pe 20 Februarie. La 5 dimineața, am primit un telefon. Am simțit că-mi crapă organele, rând pe rând, că îmi bate un pietroi în piept, tot mai tare. Cam așa experimentezi o durere de genul ăsta.
Pe foaie erau trecute mai multe diagnostice, dar nu are rost să dezvolt. Cert este că spitalul i-a fost și înger, și demon, probabil. Mi-au trebuit 3 luni ca să îmi găsesc puterea să scriu despre asta. Nu m-am vaccinat ca să plec în Grecia, să merg în club sau la concert. M-am vaccinat ca să evit ceea ce s-a întâmplat. Dar pentru mine vaccinul a venit cu câteva zile mai târziu. Voi îl aveți de 5 luni, dar încă așteptați. Nu îi aveți pe “ai voștri”? Orice om din jurul vostru e “al cuiva”. Învățați să fiți empatici, chiar dacă, din păcate, așa se învață cel mai bine empatia, suferind pentru cineva. Și învățați să vă pese și de voi. Învățați să mergeți la medic din timp, cu problemele pe care le aveți, ca să nu ajungeți după la spital în urgență cu infarcte, forme grave de covid, cancere în stadii avansate etc.
Vreți să evitați spitalul? Faceți controale regulate la medic și vaccinați-vă!
Nu, chiar nu s-a terminat. Încă. Nu fabulează nimeni. Chiar nu s-a terminat pandemia.
Mie nu mi-e dor de teatru, film, concerte, vacanțe. Mie mi-e dor de bunica mea!” Alex Preda
drama drama drama drama drama drama drama drama drama
