Închide
De ce plâng profesorii la festivitățile de absolvire
de Cristian Tănase, profesor la Liceul Teoretic „Ion Barbu” din București
Acum câteva luni, Andrei, Alex și Ștefan m-au provocat ca la festivitatea lor de absolvire să merg îmbrăcat așa cum decid ei.
Săptămâna trecută am răspuns provocării elevilor mei și am fost la cumpărături cu ei pentru a-mi alege ținuta. Recunosc că am avut emoții, mai ales când mi-au spus că vor să mă îmbrace mai diferit, să arăt ca ei, mai Gen Z. Dar provocare rămâne provocare!🙈
Am dat în mintea adolescenților! Cred că aceasta este cheia unei relații frumoase cu elevii. Să dai, din când în când, în mintea adolescenților. Să îi asculți, să îi înțelegi și să fii dispus să vezi lumea și prin ochii lor. Iar eu fac asta aproape zilnic. :)))
Și da, până la urmă am purtat ținuta aleasă de ei. Dar adevărul este că la festivitatea de absolvire nu hainele au fost cele mai importante. Ci oamenii de lângă mine.🫶🏻
Săptămâna trecută a fost și festivitatea de absolvire. Și a fost exact așa cum mă așteptam: cu foarte multe emoții. Cu tremurat de glas. Cu îmbrățișări. Cu selfie-uri. Cu promisiunea că vom ține legătura. 🥹 Cu unii sunt convins că mă voi revedea mult mai devreme de 10 ani. Nu putem aștepta atât. :))) Deja am stabilit că după BAC mergem la terasă, la pescuit, în excursii și lista continuă.
Și mai este ceva care m-a impresionat enorm. Să văd elevi din clasele a X-a și a XI-a venind special pentru a fi alături de colegii lor mai mari, să îi aplaude, să le facă galerie și să se bucure sincer pentru reușita lor. Dar la fel de emoționant a fost să îi revăd pe foștii noștri elevi, absolvenți ai generațiilor trecute, care și-au făcut timp să se întoarcă acasă, la liceu, pentru câteva ore. Au venit să își revadă profesorii, colegii și locurile care le-au marcat adolescența.
Văd că este foarte popular pe TikTok acel trend în care dirigintele le spune elevilor că se văd în septembrie, iar elevii îi amintesc că au terminat clasa a XII-a, iar profesorul pleacă fericit că a scăpat de ei. Ei bine, eu nu voi face niciodată acel trend. Pentru că nu cred în el. Nu cred că profesorii „scapă” de elevii lor. Cred că, odată cu fiecare generație care pleacă, pleacă și o părticică din sufletul nostru. 🥺
Poate că tocmai de aceea cred că educația are nevoie, mai mult ca oricând, de oameni cărora să le pese cu adevărat de copii. De profesori care să vadă dincolo de catalog, de note și de statistici. De oameni care să fie prezenți atunci când elevii au nevoie de un sfat, de o încurajare sau, pur și simplu, de cineva care să îi asculte. Pentru că, la finalul anilor de școală, ceea ce rămâne nu sunt doar lecțiile predate, ci și relațiile construite, încrederea oferită și sentimentul că ai avut alături un adult care a crezut în tine. Pentru că educația nu se face doar cu manuale și planificări. Se face, înainte de toate, cu suflet.
Poate că unii nu înțeleg de ce plâng profesorii la festivitățile de absolvire. Dar adevărul este că nu plângem pentru că elevii pleacă. Plângem pentru că ne amintim de drumul parcurs împreună. De prima zi în care i-am cunoscut. De emoțiile lor. De greșelile lor. De momentele în care au avut nevoie de cineva care să creadă în ei.
Și poate că acesta este cel mai frumos lucru la o festivitate de absolvire: bucuria din ochii lor. Emoția acelui „Am reușit!”. Sentimentul că închid un capitol important și sunt gata să înceapă altul.
Anii de liceu contează mai mult decât își dau seama acum. În acești ani au învățat formule, teorii și definiții, dar au învățat și cine sunt, ce valori au, ce visuri poartă cu ei și ce oameni vor să devină.
Și poate că asta nu le spun suficient de des. Că dincolo de note, proiecte, concursuri, reușite și greșeli, ei lasă urme. În sălile de clasă. Pe holurile școlii. În fotografiile pe care le facem împreună. Și în sufletul profesorilor care au crescut odată cu ei.
Peste ani, poate că nu își vor mai aminti fiecare lecție. Poate că nu își vor mai aminti toate testele sau toate temele. Dar sper să își amintească faptul că au fost văzuți, ascultați, încurajați și că au avut oameni care au crezut în ei atunci când nici ei nu erau foarte siguri de propriul drum.
Iar dacă există un lucru pe care mi l-aș dori să îl ia cu ei după acești ani de liceu, este convingerea că pot schimba lumea din jurul lor. Că pot construi comunități, că pot face bine și că pot lăsa lucrurile puțin mai bune decât le-au găsit. Pentru că eu am văzut asta în ei.
Drum bun, dragii mei! ❤️
Și să nu uitați niciodată că, indiferent unde vă va purta viața, pentru mine veți rămâne mereu generația care a lăsat o urmă frumoasă în sufletul meu!