Închide
Elevii claselor a XII-a și a XIII-a de liceu, profil uman, au susținut astăzi bacalaureatul la istorie. Cel mai probabil, la această oră, emoțiile s-au mai potolit și, după publicarea baremului, candidații s-au lămurit dacă au dat sau nu răspunsurile corecte. Fără îndoială, vor exista discuții cu privire la nivelul de dificultate al subiectelor, prin urmare poate ar fi utilă o privire de ansamblu a felului în care au fost redactate subiectele.
Evaluarea la istorie a fost formulată clar și, cu câteva excepții, suficient de accesibilă pentru a promova cu o notă decentă această probă a bacalaureatului. La primele două subiecte, primele cinci cerințe solicitau doar înțelegerea unui text la prima vedere, capacitatea de a evidenția relația cauză-efect și cea de a argumenta o opinie referitoare la un eveniment istoric cu ajutorul informațiilor din textul pus la dispoziție. Un exercițiu foarte util, care-i va feri pe viitor de pericolul comentării sau interpretării unei știri, articol sau editorial, spre exemplu, fără a-și putea justifica părerea cu informații relevante din text. Cum, din nefericire, putem observa că fac mulți dintre adulții de astăzi. Presupunând că elevii au rezolvat totul corect până aici, au obținut 46 de puncte din 100. Cu cele zece puncte din oficiu, ar fi avut deja 56 de puncte.
Celelalte cerințe de la primele două subiecte au prezentat un nivel ceva mai ridicat de dificultate, revendicând competența de a arăta asemănările între două fapte istorice sau cea de a argumenta o afirmație cu un fapt istoric relevant. Cu siguranță, cei mai mulți dintre elevi au reușit să identifice două fapte istorice înfăptuite de România în deceniile opt și nouă ale secolului al XIX-lea cum sunt convenția româno-rusă privind trecerea trupelor țariste pe teritoriul țării noastre, implicarea în războiul ruso-turc care a permis proclamarea independenței sau aderarea, în 1883, la Tripla Alianță. De asemenea, nu era greu de intuit că asemănarea între două acțiuni politice ale românilor în 1918 circumscrie evenimentele prin care s-a decis unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România. Apreciez acest gen de exerciții pentru că dezvoltă gândirea critică și dezvoltă abilitatea de a oferi sau de a cere dovezi pertinente în descrierea unui eveniment istoric. Sunt destui adulți astăzi care reclamă, fără nici o justificare, atributele unui regim dictatorial în cazul unor măsuri firești cum ar fi vaccinarea. Poate că, dacă ar fi avut șansa de a-și exersa aceste reflexe încă din școală, s-ar fi raportat cu mai multă obiectivitate la ceea ce li se întâmplă în prezent. Relevantă, în acest sens, este cerința 6 de la subiectul II, în care elevii trebuiau să dovedească faptul că o practică politică utilizată între anii 1990-2000 are un caracter democratic. Puteau menționa aici garantarea drepturilor și libertăților cetățenești, competiția electorală între mai multe partide politice prin adoptarea Constituției din 1991 sau organizarea primelor alegeri libere. Evident, dacă au identificat practicile politice democratice, cu siguranță le știau și pe cele specifice regimurilor totalitare deci vom putea miza pe viitor pe ceva mai mult discernământ din partea acestei generații de absolvenți.
Pentru elevii care și-au dorit nota maximă, era necesar să rezolve și eseul de la subiectul III. E adevărat, această parte a evaluării solicita capacitate de sinteză, înțelegerea cauzelor și consecințelor unui eveniment istoric și capacitatea de a formula cu argumente valide un punct de vedere, prin urmare, era firesc ca nivelul de dificultate să fie mai ridicat. Dacă e să ne raportăm și la primele reacții ale elevilor, subiectul III a fost cel care a pus cele mai multe probleme. Nici faptul că s-a nimerit evul mediu nu a trezit cine știe ce entuziasm. Cu atât mai mult cu cât cerințele au solicitat și înțelegerea acțiunilor la care au participat românii în contextul relațiilor internaționale.
Pe lângă cunoașterea evenimentelor care au marcat această perioadă și situarea lor corectă în timp și spațiu, elevii aveau de demonstrat înțelegerea legăturilor dintre țările române și statele vecine precum Ungaria, Polonia sau Imperiul Habsburgic. Tratatul lui Mircea cel Bătrân de la Brașov din 1395, încheiat cu Sigismund de Luxemburg, cele semnate de Alexandru cel Bun la începutul secolului al XV-lea cu Vladislav al II-lea Iagello sau tratatele lui Mihai Viteazul cu statele din Liga Sfântă, sunt un indicator foarte bun cu privire la statutul pe care românii l-au avut în perioada medievală. Departe de discursul naționalist, potrivit căruia noi am fost singurii care “am apărat creștinătatea”, este clar că, fără ajutorul statelor vecine, fie și în relații de vasalitate, absolut firești în toată Europa acelor vremuri, poate că soarta noastră ar fi fost cu totul alta. Acest gen de exerciții dezvoltă competența de a ne raporta critic la propria istorie, un motiv în plus pentru care sper ca elevii să fi reușit să identifice răspunsurile corecte.
Interesant și faptul că au fost solicitate informații legate de instituțiile statelor medievale. Nu e o noutate că mulți dintre concetățenii noștri nu înțeleg rolul și funcțiile unor instituții ale statului așa că este binevenită aprofundarea acestui segment al istoriei noastre. Elevii ar fi putut aminti aici domnia, sfatul domnesc sau adunarea țării. Cu siguranță și-au amintit că aceste instituții nu au avut dintotdeauna aceeași structură. Bunăoară, la începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir încheie tratatul de la Luțk cu Petru I cel Mare al Rusiei, prin care îi era recunoscută domnia ereditară, aidoma marilor monarhi europeni. Odată cu instaurarea regimurilor fanariote, mai intervine o schimbare în modul de funcționare al domniei, domnii fiind considerați înalți dregători ai Imperiului Otoman (pașă cu două tuiuri). E adevărat, istoriografia cu înclinații naționaliste a văzut în această etapă istorică o gravă încălcare a autonomiei, uitând că unii dintre fanarioți erau foarte apreciați de Înalta Poartă, făceau parte din familii de greci cu multă experiență în diplomația și administrația otomană. În plus, unii s-au aflat sub influența ideilor iluministe, relevant fiind cazul lui Constantin Mavrocordat, care și-a publicat “proiectul de constituție” în prestigioasa publicație editată de Montesquieu și care a stat la baza principalelor sale reforme: desființarea iobăgiei și reformele fiscală și administrativă.
Constat totuși că autorii subiectelor au rămas tributari textelor, nu doar indigeste pentru cei mai mulți dintre elevi, dar și semnate de autori precum Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei române, cunoscut pentru accentele sale naționaliste. Nu am nici o îndoială că, pe viitor, elevii ar putea explora și cercetările sau studiile altor istorici, cu o scriitură mai accesibilă tinerei generații și mai realistă cu privire la realitățile noastre istorice. M-aș bucura ca elevii să-i poată cunoaște și aprecia mai bine pe Lucian Boia, spre exemplu, Neagu Djuvara sau Adrian Cioroianu, nume cu rezonanță în istorigrafia contemporană românească și autori ai unor studii care explică, fără îndoială, mult mai pragmatic și argumentat evenimentele care ne-au marcat istoria.
