Închide
De ce sportul juvenil are nevoie de educație parentală, nu doar de reguli și sancțiuni
de Radu Popescu · consilier parental, trainer și coinițiator al proiectului „Școala Părinților de Sportivi”
Într-o familie cu copii care fac sport de performanță, programul nu se mai împarte doar în zile de școală și weekenduri. Se împarte în antrenamente, meciuri, deplasări, examene, ore de somn și mese strecurate între toate acestea. Învățăm repede să ne organizăm. Mai greu învățăm, uneori, când să intervenim și când să ne retragem un pas.
Când ne înscriem copilul la un club, întrebăm cine îl antrenează, cât de des se pregătește sau la ce competiții participă. Mai târziu apar selecțiile, accidentările, schimbările de echipă, presiunea rezultatelor. Dar aproape nimeni nu ne întreabă dacă suntem noi pregătiți pentru rolul de părinte al unui sportiv.
Scriam într-un articol anterior pentru Educație Privată despre cât de important este ca școala să înțeleagă elevul-sportiv. Aș continua discuția de acolo: nu doar școala are ceva de învățat. Și noi, părinții, avem. Iar unele dintre cele mai utile lecții le primim chiar de la copii.
O lecție primită în mașină, după meci
Sunt fost sportiv și tatăl a doi băieți care practică polo de performanță. Am văzut sute de antrenamente și meciuri. Și am făcut, ca mulți alți părinți, greșeala de a crede că, dacă am urmărit atent o partidă, am și înțeles tot ce s-a întâmplat în ea.
Au fost destule drumuri spre casă în care deschideam eu discuția imediat după meci. Întrebam, comentam, intram direct în analiza fazelor și a evoluției lor. Eram convins că ajut. Până când Radu, băiatul meu cel mic, mi-a spus: „Te rog, nu mai spune nimic. Am nevoie să mă liniștesc. Și, în plus, nu ești tu în bazin, nu ai practicat și nu practici acest sport și vezi altfel decât mine, din tribună.”
A fost o replică foarte clară. Și avea dreptate. Eu puteam să am o părere despre ce văzusem; el fusese acolo, cu tensiunea, efortul și deciziile luate în fracțiuni de secundă. Avea dreptul, înainte de orice analiză, să se liniștească.
De atunci, în cele mai multe situații, îi las pe băieți să deschidă discuția. Dacă au chef să vorbească, vorbim. Dacă nu, nu transform drumul spre casă într-o a doua ședință tehnică. Nu mi-a ieșit dintotdeauna și probabil mai am de învățat. Dar tocmai aceasta este ideea: și părintele trebuie să accepte că învață.
Am descoperit și cât de diferit putem privi același meci. David este portar. Au fost partide după care eu eram mulțumit de paradele lui, iar el nu era deloc mulțumit de propria evoluție. În cazul lui Radu, care joacă pe postul de centru, o vreme am privit mai ales spre goluri și finalizări. Cu timpul am înțeles mai bine cât cântăresc recuperările din apărare, eliminările provocate și loviturile de la cinci metri obținute în atac. Sunt contribuții importante, chiar dacă nu atrag întotdeauna aplauzele tribunei.
Asta nu înseamnă că un părinte nu are voie să aibă opinii. Înseamnă că merită să fie mai curios în privința perspectivei copilului decât nerăbdător să i-o impună pe a lui. Spun asta și ca om care lucrează în consiliere parentală: formarea profesională nu te scutește de propriile automatisme. Eu învăț în continuare, inclusiv de la băieții mei.
Performanța nu încape într-un singur rezultat
Viața sportivului adolescent este mai complicată decât scorul de pe tabelă. În spatele unui meci sunt ore de pregătire, oboseală, teme, uneori examene, alimentație, hidratare, somn, recuperare. Sunt relația cu antrenorul, locul în echipă, o convocare așteptată sau una care nu mai vine. Sunt prieteniile, adolescența și nevoia firească de a avea o viață care să nu fie definită numai de sport.
Părintele nu are de ce să devină antrenor, psiholog, medic sau nutriționist. Ar trebui însă să aibă câteva repere corecte: să înțeleagă de ce odihna face parte din pregătire, când o oboseală persistentă merită discutată cu un specialist, de ce o accidentare poate avea și un impact emoțional, cum se gestionează un program școlar dificil și cum se vorbește despre eșec fără să devină un verdict asupra copilului.
Nu toate presiunile se aud din tribună. Unele apar discret, în mașină, la cină sau în discuțiile despre timpul și banii investiți de familie. Intențiile pot fi bune și efectul, totuși, greu de dus pentru un adolescent.
Ce văd copiii când tribuna devine parte din conflict?
Incidentele recente de la un meci de handbal între junioare, la Timișoara, și de la polo juvenil, la Bazinul Floreasca, au readus în discuție comportamentul adulților la competițiile copiilor. Violența și intimidarea trebuie sancționate. Nu există justificare pentru ele. Dar aș vrea să privim această problemă și prin ochii celor pentru care, teoretic, venim la meci: sportivii.
Radu a jucat chiar în meciul de polo în jurul căruia au avut loc incidentele de la Floreasca. Era nemulțumit de tensiunea din timpul partidei, de ambele părți, și revoltat și dezamăgit de ceea ce s-a întâmplat după meci. Dar ceea ce m-a impresionat a fost felul în care a încercat să privească lucrurile echilibrat, ținând cont de perspectivele ambelor echipe.
A discutat despre incident cu colegii zile întregi. Din discuțiile noastre am înțeles ceva ce ar merita ascultat de mai mulți adulți: copiii vor să fie încurajați din tribună. Chiar zgomotos. Nu le cer părinților să asiste în liniște la un meci. Dar strigătele către arbitri și antrenori, conflictele și intervențiile de pe margine nu sunt neapărat trăite de jucători ca un ajutor. Radu consideră că ele pot schimba în rău atmosfera partidei și chiar felul în care evoluează copiii în bazin.
Noi, adulții, spunem uneori că „ne apărăm” copilul sau echipa. Dar cât de des îl întrebăm pe copil cum se simte când facem asta? Nu este o întrebare comodă. Merită, totuși, pusă.
Federația Română de Fotbal a introdus în septembrie 2026 cartonașul negru pentru competițiile U7–U16, o măsură prin care comportamentul abuziv persistent al spectatorilor poate duce, după avertizare și întreruperea jocului, la oprirea definitivă a partidei. Este o intervenție necesară. Sancțiunile stabilesc limita peste care nu se poate trece.
Dar o sancțiune intervine când problema există deja. Nu îi arată automat unui părinte cum să discute după o înfrângere, cum să gestioneze un conflict cu antrenorul sau când ar fi mai util să își lase copilul să vorbească primul. Dacă ne oprim numai la reguli și pedepse, ratăm partea de prevenție.
Școala Părinților de Sportivi: educație pentru întregul sistem sportiv
De aici a pornit „Școala Părinților de Sportivi”, proiect pe care l-am inițiat împreună cu Vlad Stoica, președintele Federației Române de Triatlon. Suntem amândoi foști sportivi și părinți de sportivi de performanță. Proiectul a început în 2025, în cadrul Federației Române de Triatlon, iar edițiile din 2025 și 2026 ne-au permis să construim și să dezvoltăm componentele educaționale ale programului.
Acum vrem să ducem acest model către federații, cluburi, academii și organizații sportive, indiferent de disciplină. Nu pentru a le mai adăuga un eveniment în calendar, ci pentru a integra pregătirea părinților în ceea ce ele fac deja pentru dezvoltarea sportivilor. Dacă investim în antrenori, în selecții, în competiții și în pregătirea fizică, de ce educația părinților rămâne atât de des la voia întâmplării?
„Școala Părinților de Sportivi” nu este un curs despre cum să creștem campioni cu orice preț și nici o simplă lecție de bune maniere în tribună. Este un program multidisciplinar, cu întâlniri recurente, specialiști, exerciții, studii de caz și instrumente concrete, adaptabile sportului și vârstei copiilor. Se adresează familiilor sportivilor de 8–19 ani, cu un accent special pe adolescenții de 13–18 ani.
Vorbim despre relația părinte–copil–antrenor, despre motivație și reziliență, despre stres și burnout, dar și despre nutriție, hidratare, odihnă, refacere, prevenția accidentărilor, siguranță medicală și antidoping. Vorbim despre selecții, schimbări de club, echilibrul dintre școală și sport și, desigur, despre fair-play și conduita în competiții. Pentru că toate acestea fac parte din viața sportivului, chiar dacă nu apar pe foaia de joc.
Pentru federații și cluburi, propunerea este una concretă: un parcurs educațional construit împreună, prin module și ateliere adaptate nevoilor propriei comunități. Nu o conferință pe care o bifăm și apoi o uităm. O relație de lucru în care familia, antrenorii și organizația au șansa să vorbească aceeași limbă, să își înțeleagă limitele și responsabilitățile.
Organizațiile sportive interesate de implementarea programului sau de un parteneriat ne pot scrie la [email protected]. Cred că educația părinților trebuie să devină o parte firească a strategiei de dezvoltare juvenilă, nu doar răspunsul de avarie după încă un incident.
Există însă și părinți care au nevoie de răspunsuri acum. Ce fac când copilul îmi spune că nu mai vrea la antrenament? Cum discutăm după un meci slab? Cum gestionez o selecție ratată sau tensiunile cu antrenorul? Și cum îl ajut să împace școala cu sportul, fără să ajungă să simtă că trebuie să aleagă între ele?
Pentru ei organizez, separat de programul dedicat organizațiilor sportive, atelierele Taste Learners, cu înscriere directă. Nu este nevoie ca federația sau clubul copilului să fie partener în „Școala Părinților de Sportivi”. Poate participa orice părinte care vrea să înțeleagă mai bine acest parcurs, indiferent de disciplina practicată sau de nivelul la care a ajuns copilul.
Următorul atelier, „Părinte de copil sportiv – Scurt ghid pentru succes”, este programat pe 31 octombrie. Discutăm situații reale și căutăm răspunsuri aplicabile: cum susținem fără să punem presiune, ce spunem după un eșec, când intervenim în relația cu antrenorul și de ce alimentația, somnul și recuperarea contează la fel de mult ca ambiția de a reuși. Sunt întrebări pentru care părinții merită mai mult decât sfaturi auzite în tribună.
Detaliile și înscrierile sunt disponibile la tastelearners.ro/consiliere-parentala#sportivi. Tot acolo poate fi accesat și un ghid gratuit pentru părinții copiilor sportivi. Atelierele sunt o invitație de a începe acum, fără a aștepta ca o situație dificilă să ne oblige să căutăm soluții.
Înainte să cerem mai mult de la copii, să cerem puțin și de la noi
Ar fi nedrept să judecăm toți părinții prin prisma câtorva incidente. Cei mai mulți fac eforturi enorme pentru copiii lor: financiar, logistic, emoțional. Tocmai de aceea cred că merită acces la informații bune, la specialiști și la contexte în care să poată întreba fără să fie judecați.
Le cerem copiilor disciplină, autocontrol, respect pentru arbitri, adversari și antrenori. Le cerem să gestioneze eșecul și să nu cedeze la primul obstacol. Sunt lecții importante. Dar copiii învață și din ceea ce văd la noi: în tribună, în mașină, la masă, în felul în care vorbim despre alți copii și despre cei care îi antrenează.
Eu am primit una dintre lecțiile mele într-o mașină, după un meci. Alți părinți vor avea alte momente în care își dau seama că pot face lucrurile diferit. Nu cred că trebuie să fim perfecți. Cred însă că trebuie să fim dispuși să învățăm.
Cartonașul negru poate opri un meci. Educația părinților poate schimba ceea ce se întâmplă înaintea lui, în timpul lui și mult după fluierul final. Pe copii îi pregătim pentru performanță. A venit vremea să pregătim și adulții care îi însoțesc.