Închide
Evaluăm cunoștințe sau competențe? Despre examenele care selectează
de Cătălin Zaman, profesor de limba română și director al Colegiului Național „Mihai Eninescu” din Buzău
Un examen promovat nu garantează un profesionist competent. Așa cum un examen ratat nu anulează experiența, valoarea și calitățile unui om. A venit momentul să ne întrebăm nu doar cine reușește să treacă un examen, ci și ce anume reușim să evaluăm prin el.
Prima probă a concursului pentru ocuparea funcțiilor de director și director adjunct a readus în discuție o problemă mult mai veche a sistemului nostru de învățământ: felul în care evaluăm și, mai ales, felul în care selectăm oamenii cărora le încredințăm responsabilități importante.
Am urmărit din exterior desfășurarea acestei probe și am așteptat cu interes publicarea subiectelor. Le-am rezolvat, la rândul meu, în aproximativ 40 de minute, fără presiunea unei săli de examen, fără emoțiile unui concurs de care să depindă viitorul meu profesional și fără timpul suplimentar necesar completării foii de răspuns. Sunt însă conștient că, în condiții reale de examinare, experiența ar fi putut fi cu totul diferită.
Au fost subiecte dificile? Nu neapărat. Nivelul lor de dificultate nu a fost unul deosebit de ridicat. În schimb, au fost subiecte încărcate, cu enunțuri ample, care solicitau un efort considerabil de lectură, înțelegere și concentrare. Nu neapărat complexitatea raționamentului era cea care consuma timpul, ci volumul de informație care trebuia parcurs și procesat.
La un moment dat, chiar și în liniște mea, am simțit oboseala produsă de această succesiune de itemi stufoși. M-am întrebat cum ar fi fost să mă aflu într-o sală de examen, cu timpul curgând, cu emoțiile inevitabile și cu perspectiva că o singură greșeală ar putea cântări decisiv.
Dar întrebarea cu adevărat importantă este alta: *în ce măsură un asemenea examen identifică persoanele capabile să conducă eficient o școală?*
Un director bun trebuie să știe să ia decizii în situații dificile, să gestioneze conflicte, să construiască echipe, să comunice, să motiveze oameni și să găsească soluții pentru probleme care nu vin niciodată însoțite de patru variante de răspuns. Trebuie să aibă viziune, echilibru, capacitate de organizare și, poate mai presus de toate, discernământ. *Câte dintre aceste competențe pot fi evaluate autentic printr-o succesiune de întrebări cu răspunsuri prestabilite?*
Nu susțin că un director nu trebuie să cunoască legislația sau principiile managementului educațional. Dimpotrivă. Dar între a cunoaște o prevedere legală și a ști să o aplici corect, într-o situație concretă, există o diferență esențială. Între a recunoaște răspunsul corect într-o grilă și a lua o decizie responsabilă, atunci când toate variantele au consecințe, există o distanță pe care niciun test de memorare nu o poate acoperi în întregime.
Privind sistemul nostru de evaluare în ansamblu, observăm aceeași contradicție: declarăm că vrem să dezvoltăm gândirea critică, autonomia și creativitatea, dar continuăm să construim examene care recompensează, într-o măsură considerabilă, reproducerea unor modele învățate.
La Evaluarea Națională, pregătirea ajunge adesea să însemne exersarea unor șabloane. La limba și literatura română, un elev poate obține rezultate bune stăpânind anumite structuri de răspuns, fără ca examenul să reflecte întotdeauna profunzimea experienței sale de lectură. La matematică, ponderea importantă a itemilor obiectivi ridică întrebarea dacă reușim să surprindem suficient felul în care elevul construiește un raționament, nu doar rezultatul la care ajunge.
La Bacalaureat, continuăm să întâlnim mecanisme de pregătire bazate pe memorarea unor comentarii, structuri și formule de rezolvare. Nu înseamnă că toate cerințele sunt lipsite de valoare sau că elevii nu trebuie să dețină cunoștințe solide. Înseamnă însă că ar trebui să ne preocupe mai mult capacitatea lor de a folosi ceea ce au învățat în contexte noi.
Iar la concursul de titularizare, întrebările devin și mai sensibile. Nu contest meritul profesorilor care au promovat acest examen. Și nici nu cred că soluția ar fi eliminarea unui mecanism național de selecție fără a avea o alternativă credibilă. Pentru mulți profesori, un concurs standardizat reprezintă o garanție de obiectivitate și de acces echitabil într-un sistem în care încrederea în procedurile locale nu este întotdeauna suficient de puternică. *Teama că o selecție organizată exclusiv la nivelul școlii ar putea favoriza relațiile personale în detrimentul competenței este legitimă și nu poate fi ignorată.*
Dar faptul că un examen este perceput ca fiind mai obiectiv nu înseamnă automat că este și cel mai relevant instrument de selecție. Putem avea un examen corect administrat, care să măsoare insuficient tocmai competențele pentru care a fost conceput. Aceasta este, cred, una dintre marile vulnerabilități ale sistemului nostru educațional.
Confundăm uneori performanța la examen cu performanța profesională. Considerăm că un rezultat numeric poate sintetiza valoarea unui om, experiența lui, capacitatea de adaptare, relația cu elevii sau abilitatea de a conduce o instituție. Or, un profesor excelent nu este neapărat cel care reproduce cel mai bine informațiile dintr-o bibliografie. *După cum un director foarte bun nu este obligatoriu cel care identifică cel mai rapid varianta corectă într-un test.*
Evaluarea ar trebui să urmărească nu doar ceea ce știe candidatul, ci și ce poate face cu ceea ce știe. În cazul unui viitor director, de ce nu am acorda o pondere mai mare analizei unor situații autentice din viața școlii? Cum ar gestiona un conflict între cadre didactice? Cum ar interveni într-o situație de bullying? Cum ar organiza resursele unei școli cu rezultate slabe? Cum ar construi un plan realist de dezvoltare instituțională? Cum ar reacționa în fața unei decizii dificile, în care trebuie să echilibreze cerințele legale, interesele elevilor și nevoile comunității?
Asemenea situații nu au întotdeauna un singur răspuns perfect. Dar tocmai capacitatea de a argumenta o decizie, de a anticipa consecințe și de a-ți asuma responsabilitatea ar trebui să conteze într-un concurs pentru o funcție de conducere. Desigur, nici interviurile, nici probele practice și nici evaluarea portofoliului profesional nu sunt lipsite de riscuri. Subiectivitatea evaluatorilor, lipsa unor criterii clare și posibilitatea unor influențe externe sunt probleme reale. De aceea, schimbarea nu ar trebui să însemne renunțarea la obiectivitate, ci construirea unor instrumente mai relevante, însoțite de criterii transparente, evaluatori pregătiți și mecanisme reale de verificare.
Nu avem nevoie să înlocuim un examen imperfect cu o procedură și mai vulnerabilă. *Avem nevoie să regândim ce măsurăm și cum măsurăm.*
Mă gândesc, în acest context, la directorii foarte buni care nu au reușit să treacă această probă. Oameni care au demonstrat ani la rând că pot conduce școli, că pot construi echipe și că pot gestiona responsabil situații complexe. Eșecul lor la un examen nu șterge ceea ce au realizat. Așa cum promovarea unui examen nu garantează, prin ea însăși, că un candidat va deveni un manager educațional performant. Nu este vorba despre a diminua meritul celor care au reușit. Merită felicitări pentru pregătire, concentrare și rezultatul obținut. Este vorba despre a recunoaște limitele instrumentului prin care îi selectăm.
Ar trebui să privim mai atent și spre cei care concep subiectele. Nu pentru a căuta vinovați, ci pentru a înțelege ce concepție despre evaluare se află în spatele acestor examene. Ce competențe urmărim? Ce dovezi considerăm relevante? Cum verificăm dacă rezultatele unui concurs anticipează cu adevărat performanța profesională? Sunt întrebări la care ar trebui să răspundem înainte de a construi următoarea generație de subiecte.
Ne dorim școli moderne, profesori capabili să formeze elevi autonomi și directori care să fie lideri autentici ai comunităților educaționale. Dar nu putem pretinde schimbarea profundă a educației dacă mecanismele noastre de evaluare rămân ancorate predominant în verificarea informațiilor și în recunoașterea răspunsurilor prestabilite.
Nu putem cere gândire critică și să evaluăm aproape exclusiv conformarea la un model. Nu putem cere creativitate și să recompensăm în primul rând reproducerea informației. Nu putem cere leadership și să îl măsurăm doar prin capacitatea de a rezolva grile. *Un sistem educațional performant are nevoie de oameni bine pregătiți, dar și de mecanisme inteligente prin care să îi identifice, să îi susțină și să îi valorifice.*
Iar schimbarea trebuie să înceapă inclusiv de la felul în care evaluăm. În cele din urmă, scopul unui concurs nu ar trebui să fie doar acela de a stabili cine promovează, ci de a identifica persoanele cele mai potrivite pentru responsabilitatea pe care urmează să și-o asume.
Și cred că aceasta este întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem după fiecare examen important din educație: am selectat cu adevărat competența sau doar am măsurat capacitatea de a trece un test?