


Educația, între reforme fără sfârșit și economii făcute pe seama elevilor
de Cătălin Zaman, profesor de limba română și director al Colegiului Național „Mihai Eminescu” din Buzău
Într-un sistem de învățământ care ar avea nevoie, mai mult ca oricând, de stabilitate, creșterea numărului de elevi dintr-o clasă riscă să adâncească problemele existente. Dincolo de calculele bugetare și de reorganizările administrative, cine mai are grijă de calitatea educației?
Se întâmplă multe lucruri în educația românească, prea multe și cu o viteză uimitoare. Mult mai multe decât ar trebui să se întâmple într-un sistem care, după atâtea reforme, ar fi trebuit să fie consolidat, nu să se afle într-o permanentă căutare a propriei identități.
Schimbăm reguli, modificăm structuri, introducem standarde, elaborăm proceduri și anunțăm reforme. Fiecare schimbare vine însoțită de promisiunea că, de această dată, lucrurile vor funcționa mai bine. Și totuși, după fiecare nou început, ne regăsim în fața acelorași probleme, uneori chiar mai grave.
Creșterea numărului de elevi dintr-o clasă este una dintre măsurile ale căror consecințe ar trebui analizate cu mult mai multă responsabilitate. La prima vedere, poate părea o soluție administrativă simplă, o modalitate de a reduce cheltuielile. În realitate, efectele unei asemenea decizii se vor răsfrânge atât asupra profesorilor, cât și asupra elevilor.
O ecuație simplă, cu urmări complicate
Într-un sistem deja sufocat de programe supraîncărcate, de standarde tot mai numeroase și de o birocrație care consumă timp și energie, profesorului i se mai adaugă o povară: incertitudinea locului de muncă. Creșterea efectivelor de elevi poate conduce la reducerea numărului de clase. Mai puține clase înseamnă mai puține ore. Mai puține ore înseamnă mai puține catedre. Este o ecuație simplă, ale cărei rezultate pot fi dramatice pentru oamenii din sistem.
Știu că unii vor spune că există profesori care ar trebui să plece. Că sistemul are nevoie de o selecție mai riguroasă și că nu toți cei aflați la catedră își fac meseria așa cum ar trebui. Este o discuție legitimă. Dar dacă vor pleca tocmai cei care nu merită să plece?
Dacă vor fi afectați profesorii care și-au făcut treaba cu seriozitate, care au investit timp în pregătirea lecțiilor, care au încercat să ajungă la fiecare copil? Cei care, în loc să completeze încă un dosar pentru câteva puncte, au preferat să pregătească o fișă de lucru diferențiată pentru o clasă în care nevoile elevilor sunt deja atât de diverse?
O reorganizare făcută exclusiv pe criterii numerice nu este, automat, o selecție a valorii. Iar riscul este să pierdem oameni de care școala are cu adevărat nevoie.
Elevul, mereu în centrul discursului și prea rar în centrul deciziilor
Dincolo de situația profesorilor, există o problemă și mai importantă: efectele asupra elevilor.
Vorbim de ani întregi despre educație centrată pe elev, despre învățare personalizată, despre incluziune, diferențiere și adaptarea demersului didactic la particularitățile fiecărui copil. Cum vom face toate acestea în clase tot mai numeroase? Cum va reuși un profesor să ofere atenție individuală, să identifice dificultățile de învățare, să sprijine elevii care rămân în urmă și să-i stimuleze pe cei care pot mai mult, atunci când numărul copiilor crește, iar timpul alocat unei ore rămâne același? Cum vom gestiona eficient relațiile dintre elevi, conflictele, dificultățile emoționale sau problemele de disciplină într-un colectiv supraaglomerat?
Nu este vorba doar despre cât de greu îi va fi profesorului să predea. Este vorba despre cât de greu îi va fi elevului să învețe. O clasă nu este o simplă sumă de copii așezați în bănci. Fiecare elev vine cu propriul ritm, cu propriile dificultăți, cu nevoi, emoții și așteptări. Cu cât colectivul este mai numeros, cu atât devine mai dificil ca fiecare dintre aceste particularități să primească atenția necesară. Și atunci apare paradoxul: într-un sistem care proclamă permanent că elevul se află în centrul educației, elevul pare să fie, din nou, ultimul luat în calcul.
Reformăm permanent, dar ce schimbăm cu adevărat?
Am mai trecut, nu demult, printr-o mare revoluție a sistemului educațional. Ni s-a promis o schimbare de perspectivă, o școală modernă, adaptată nevoilor societății și ale copiilor. La doi ani distanță, este greu să identificăm transformări profunde în realitatea de zi cu zi a multor școli.
Avem în continuare programe încărcate, o birocrație excesivă, dificultăți în gestionarea colectivelor și diferențe majore între școli. Profesorii încearcă să țină pasul cu cerințe care se modifică permanent, iar elevii sunt prinși între așteptări tot mai mari și condiții care nu evoluează în aceeași măsură.
Una dintre cele mai mari probleme ale educației românești este tocmai această incapacitate de a construi pe termen lung. În loc să evaluăm serios rezultatele unei reforme, ne grăbim să o înlocuim cu alta, în loc să consolidăm ceea ce funcționează, schimbăm din nou regulile, în loc să identificăm cauzele problemelor, intervenim adesea asupra efectelor. Iar școala nu poate deveni performantă într-o stare permanentă de provizorat.
Economia banului public sau costul unei educații tot mai slabe?
Este firesc ca statul să urmărească utilizarea responsabilă a banului public. Dar eficiența nu ar trebui confundată cu reducerea cheltuielilor cu orice preț. În educație, o economie făcută astăzi poate genera costuri mult mai mari mâine.
Un elev care nu primește sprijin la timp, un copil ale cărui dificultăți trec neobservate, o clasă în care profesorul nu mai poate lucra diferențiat, un cadru didactic valoros care părăsește sistemul — toate acestea au consecințe care nu se văd imediat într-un tabel bugetar.
Și totuși, atunci când se vorbește despre reducerea cheltuielilor publice, educația pare să fie mereu unul dintre primele domenii în care se caută economii. Aici nu sunt niciodată suficienți bani. Aici trebuie mereu redus, comasat, reorganizat, eficientizat.
Am susținut de multe ori și continui să cred că o educație de calitate nu poate exista fără o finanțare corespunzătoare. Nu putem cere performanță în absența condițiilor care o fac posibilă. Știu, vor exista voci care vor spune că educația românească este deja într-o situație critică. Dar tocmai acesta ar trebui să fie argumentul pentru a investi inteligent în ea, nu pentru a-i reduce și mai mult resursele.
De undeva trebuie să începem reconstrucția.
De ce privim spre Finlanda și Estonia, dar nu reușim să ne găsim propriul drum?
Este descurajant să constatăm că, după atâția ani de reforme, continuăm să privim spre sisteme precum cele din Finlanda sau Estonia ca spre modele de urmat, fără să reușim să construim o direcție coerentă pentru propria școală.
Nu este greșit să învățăm de la cei care au obținut rezultate, dimpotrivă. Problema apare atunci când admirăm modelele, dar nu înțelegem suficient mecanismele care le-au făcut funcționale. Nu putem importa performanța printr-o simplă modificare legislativă. Nu putem obține rezultate comparabile doar schimbând denumiri, proceduri sau structuri administrative.
Avem nevoie de stabilitate, de profesori sprijiniți, de programe realiste, de evaluări relevante și, mai ales, de decizii fundamentate pe realitatea din școli.
Iar aici cred că se află una dintre marile noastre greșeli. De prea multe ori, nu am analizat ceea ce trebuia analizat. Am urmărit indicatori, am completat rapoarte și am construit statistici care să arate bine, fără să ne întrebăm suficient ce spun ele despre experiența reală a elevilor și a profesorilor.
Am ajuns să construim statisticile pentru a justifica o analiză, în loc să realizăm o analiză corectă a statisticilor.
Am confundat, uneori, ceea ce poate fi măsurat cu ceea ce contează cu adevărat.
Dar calitatea unei lecții nu poate fi redusă la numărul documentelor completate. Relația dintre profesor și elev nu încape într-un indicator, iar progresul unui copil nu poate fi înțeles exclusiv printr-o medie sau printr-un procent.
Educația are nevoie de direcție, nu de încă o revoluție
A venit momentul să renunțăm la ideea că fiecare nouă reformă trebuie să reprezinte o revoluție. Educația românească nu mai are nevoie de schimbări spectaculoase anunțate periodic. Are nevoie de continuitate, de coerență și de curajul de a recunoaște ceea ce nu funcționează.
Are nevoie de o analiză onestă, construită pornind de la realitatea din sălile de clasă, nu doar de la cifrele din rapoarte. Are nevoie de profesori care să poată preda fără teama permanentă a următoarei reorganizări și de elevi care să beneficieze de atenția, timpul și sprijinul de care au nevoie.
Înainte de a decide câți copii pot încăpea într-o clasă, ar trebui să ne întrebăm câți copii pot învăța cu adevărat bine în acea clasă. Înainte de a calcula câte catedre pot fi reduse, ar trebui să analizăm ce pierdem odată cu ele. Și înainte de a anunța încă o economie, ar trebui să avem curajul să calculăm costul ei pe termen lung.
Pentru că educația nu este o cheltuială de care trebuie să scăpăm, ci o investiție pe care nu ne mai permitem să o amânăm.
Iar dacă vom continua să căutăm soluții doar în cifre, riscăm să descoperim, prea târziu, că am făcut economii la buget, dar am pierdut exact ceea ce o școală ar trebui să protejeze: viitorul copiilor.