Închide
V-a trecut vreodată prin minte că legendarul Anthony Hopkins a fost victima bullyingului? Omul care l-a făcut pe Hannibal Lecter să ne bântuie, laureat cu Oscar, a fost cândva un puști pe care colegii îl hărțuiau și profesorii îl considerau incapabil.
Povestea starului de la Hollywood poate fi un studiu de caz despre felul în care hărțuirea din școală lasă răni adânci, care nu se vindecă automat nici după apariția succesului internațional.
Anthony Hopkins a crescut în Port Talbot, un oraș muncitoresc din Țara Galilor, într-o lume de după război, cu rații și cu bărbați care considerau că sentimentele sunt o slăbiciune. Băiatul avea capul prea mare pentru trupul lui firav și asta a fost de ajuns ca să devină ținta glumelor răutăcioase ale colegilor.
Povestește totul în autobiografia „Hai că am reușit, puștiule” („We Did OK, Kid”), publicată și în România la sfârșitul anului 2025. Primul capitol se numește chiar „Cap de elefant”, o poreclă ce venea de la colegii care spuneau că avea capul mare, dar nimic în el.
Nu se descurca prea bine la învățătură. Nu pricepea lecțiile, nu ținea pasul și, pe nesimțite, a început să creadă și el ce auzea în jur: că nu-l duce mintea. Colegii râdeau de el, așa că s-a izolat tot mai mult și îi evita pe ceilalți copii. A ajuns să fugă până și de propriile petreceri aniversare.
Ar fi avut nevoie de un adult care să-l ajute, dar a dat peste adulți care l-au umilit. Un profesor l-a numit „cal de povară fără minte” („brainless carthorse”). Alții îl loveau sau îl pălmuiau, într-o epocă în care violența aplicată pentru disciplinare era o normalitate în multe școli.
La 11 ani a fost trimis la un internat sumbru, pe care l-a urât din prima zi. Ulterior, a ajuns la Cowbridge Grammar School, unde dificultățile școlare au continuat. Directorul îl considera „total incompetent”. Când un profesor îl lovea peste cap, puștiul Hopkins îl privea sfidător și refuza să reacționeze.
Așa a învățat să se apere: izolându-se, refuzând să reacționeze și acumulând o furie pe care avea să o resimtă și la maturitate.
Apoi a venit dezamăgirea din partea celui de la care ar fi trebuit să primească încurajare. La 17 ani, Hopkins a ajuns acasă cu note dezastruoase. Tatăl său, brutar de meserie, când le-a văzut i-a spus: „Nu știu ce o să se aleagă de tine. Ești o cauză pierdută. Ești groaznic”.
Actorul povestește că acel moment a fost un punct de cotitură și i-a răspuns tatălui că într-o zi îi va demonstra că se înșală.
Un alt moment decisiv a fost descoperirea actoriei. După ce l-a văzut pe Laurence Olivier în „Hamlet”, a început să memoreze replici din Shakespeare. În ciuda dificultăților de la școală, avea o memorie extraordinară, care avea să devină una dintre principalele sale arme profesionale.
A urmat pregătirea actoricească, apoi colaborarea cu Olivier la Teatrul Național din Londra. Au venit rolurile importante, „Tăcerea mieilor”, recunoașterea internațională și primul Oscar, în 1992. Regina Elisabeta a II-a l-a înnobilat, iar în 2021 a primit al doilea Oscar, pentru interpretarea din „The Father”.
Copilul considerat fără speranță ajunsese unul dintre cei mai apreciați actori ai lumii.
Umilințele și confruntările cu autoritatea nu s-au încheiat în ciclul preuniversitar. La Royal Academy of Dramatic Art (RADA), prestigioasa Academie Regală de Artă Dramatică din Londra, Hopkins l-a avut profesor pe Christopher Fettes, pe care îl descrie ca pe un om extrem de exigent, carismatic și capabil să desființeze intelectual un student printr-o singură observație.
Ironia este că, peste ani, Hopkins avea să folosească tocmai aceste trăsături pentru a construi unul dintre cele mai înfricoșătoare personaje din cinematografie. Actorul povestește în memoriile sale că a preluat de la Christopher Fettes anumite elemente ale vocii și ale felului în care Hannibal Lecter i se adresează lui Clarice Starling.
După premiera filmului „Tăcerea mieilor”, fostul profesor l-a contactat și l-a felicitat pentru interpretare. Hopkins i-a mărturisit atunci că se inspirase chiar din el.
Actorul galez mărturisește că întâlnirea cu foștii profesori a fost importantă și dintr-un alt motiv: după ani în care se simțise un elev incapabil, a primit, în sfârșit, aprecieri din partea unor oameni a căror părere contase pentru el. S-a simțit, spune Hopkins, ca un copil căruia i se dăduse în sfârșit de înțeles că poate nu era chiar atât de nepriceput.
Ce nu s-a vindecat de la sine a fost furia. Marele actor povestește că izolarea din copilărie a rămas parte din el. În tinerețe nu suporta autoritatea și nici criticile. Se certa cu regizori, ajungea la conflicte fizice și reacționa exploziv. Iar alcoolul îi amplifica latura agresivă.
În 1973, a renunțat la rolul principal din producția „Macbeth” a Teatrului Național din Londra, din cauza comportamentului regizorului John Dexter, ale cărui remarci răutăcioase și critici făcuseră colaborarea, în cuvintele lui Hopkins, de nesuportat.
Criticii care au analizat autobiografia lui Hopkins au remarcat cât de mult l-au urmărit nesiguranța și nevoia de a demonstra că este capabil, după anii în care fusese considerat un elev fără speranță.
Astăzi, Anthony Hopkins este unul dintre cei mai respectați actori ai lumii. A câștigat două premii Oscar, a fost înnobilat de Regina Elisabeta a II-a și a interpretat personaje care au rămas în istoria cinematografiei.
Dar succesul nu șterge experiența copilului batjocorit de colegi, umilit de profesori și considerat incapabil de cei din jur. Efectele bullyingului nu se încheie odată cu ultima oră din gimnaziu sau liceu. Pot lăsa urme ani la rând, chiar și în viața unui om pe care îl aplaudă lumea întreagă.
Omul care astăzi zâmbește și dansează în clipurile de pe Instagram încă poartă amintiri din copilărie pe care nici măcar premiile Oscar nu le pot șterge.
Facebook/Anthony Hopkins