Jurnal de campioni la Yale. Ziua în care am înțeles că și drumul merită sărbătorit 🇷🇴

Jurnal de campioni la Yale. Ziua în care am înțeles că și drumul merită sărbătorit 🇷🇴

Jurnal de campioni la Yale Ziua în care am înțeles 

de Alina Negruțiu, profesoară

1. România la Cultural Fair. Cu tricolor, Eugenii și „Dragostea din tei”

Am avut standul României la Yale. Tricolor, ștergare, costume tradiționale, dulciuri românești și multă muzică. Dar, mai ales, oameni. Oameni care au venit să ne cunoască, să ne întrebe despre România, să guste câte ceva și să plece cu o amintire de la noi.

Nimic nu s-ar fi putut întâmpla fără părinții noștri. Au cumpărat produsele, au pregătit standul și au stat acolo, alături de copii. Au muncit, au povestit, au împărțit dulciuri și au răspuns la întrebări. Și le sunt recunoscătoare pentru fiecare minut.

Robert a adus boxa, de unde am pus „Dragostea din tei”, Alexandra Stan, Vama Veche, Maria Tănase și Gheorghe Zamfir. Câte-o sârbă pe ici, pe colo. Nu știu câtă lume a înțeles versurile, dar muzica a funcționat fără traducere.

Eugeniile au dispărut rapid. La fel și ciocolata din Indonezia sau baclavalele din Turcia, pentru că am trecut și noi pe la standurile celorlalte țări. Schimbul cultural a funcționat excelent, mai ales când a venit vorba de dulciuri.

Copiii au avut task-uri. Raris s-a pozat cu elevi în costume tradiționale din alte țări, așa cum era și el îmbrăcat. Matei a făcut interviuri cu copiii. Dora a fost Ileana Cosânzeana. Fetele noastre au stat la stand și nu a plecat nimeni fără tricolor la mână.

S-au schimbat conturi de Instagram, s-au dat steaguri cadou, s-au complimentat unii pe alții. S-au făcut multe, multe poze.

Și mi-am dat seama că nu e vorba de patriotism pompos, ci de bucuria de a împărtăși cine suntem cu ceilalți. Fără discursuri mari. Cu un steag, un zâmbet, o melodie și o conversație.

2. Vizite speciale la standul României

Am avut și doi oaspeți speciali: doamna Dana Bucin, consulul onorific al României în Connecticut, și dr. Ionel Dragoș Hau, fizician la Yale Environmental Health & Safety.

Au fost încântați să vorbească atât cu elevii, cât și cu părinții. S-au făcut fotografii, s-au schimbat impresii și am discutat inclusiv despre întâlniri viitoare, după întoarcerea noastră în România.

Patricia a stat de vorbă cu profesorul de la Yale, care a luat un tricolor și un ștergar pentru biserica românească. Mi s-a părut unul dintre cele mai frumoase gesturi ale zilei. O bucățică de România care își găsește locul într-o comunitate românească de peste ocean.

Doamna Dana Bucin ne-a lăsat și o felicitare scrisă de mână, adresată elevilor, părinților și profesorilor de la ICHB Colentina.

Ne-a felicitat pentru participarea la Yale Scholars Cup și pentru inițiativa de a promova România prin standul nostru cultural. Ne-a numit tineri ambasadori ai României la Yale și ne-a transmis cât de mândră este de talentul, seriozitatea și dragostea cu care reprezentăm țara.

O felicitare pe care o vom păstra. Nu în fiecare zi primești un asemenea mesaj, scris de mână, la mii de kilometri de casă.

Am primit și o invitație la restaurantul Transilvania, unde vom putea lua cina alături de alți români din comunitatea de aici. Îmi place gândul că întâlnirile acestea nu se încheie odată cu târgul cultural.

3. Balul seniorilor. Profesorii păzesc hainele

Schimbăm decorul.

Profesorii toți stau îmbrăcați regulamentar: bocanci, pulover pe gât, ecuson de judge, geaca cu puf de pinguin. Cu toții păzim hainele copiilor.

Fetele, pe tocuri, cu spatele gol. Nigeriencele rup la capitolul culoare. Ale noastre sunt, evident, cele mai frumoase.

Pe băieți nu îi văd.

Eu și judge-ul de lângă suntem clar neumblați prin cluburi. Eu urmăresc să ucid amoruri în fașă, el citește.

Și uite așa se desfășoară viața de profesor în deplasare internațională. Copiii dansează, socializează și se distrează, iar noi avem grijă să se întoarcă toți, cu tot cu haine.

4. Premierea juniorilor. Toți au luat medalii!

A venit și momentul premierii juniorilor.

Toți copiii noștri au primit medalii. Unii mai multe, alții mai puține. Unii au fost fericiți, alții dezamăgiți. Și cred că trebuie să vorbim și despre dezamăgiri, nu doar despre fotografiile frumoase de pe scenă.

Pentru că trebuie să privim totul într-un context mai amplu.

Suntem în SUA, la o competiție internațională, alături de copii din multe țări. Elevii noștri nu studiază în limba engleză. Majoritatea vin de la clase de matematică intensiv, cu doar trei ore de engleză pe săptămână. Și totuși au venit aici, au concurat, au dezbătut, au scris, au răspuns la întrebări și au ținut pasul cu elevi din sisteme educaționale diferite.

Asta nu înseamnă să avem o mentalitate de învinși. Înseamnă să fim suficient de lucizi încât să recunoaștem că mai avem de lucru.

Și avem.

Dar cred că uneori suntem atât de preocupați de rezultate, încât uităm să ne bucurăm de tot ce se întâmplă până ajungem la ele.

Nu doar finalul merită sărbătorit, ci și parcursul.

Orele de pregătire, emoțiile dinaintea concursului, primele dezbateri, prieteniile legate aici, curajul de a vorbi în fața unor necunoscuți, micile victorii personale pe care nu le vede nimeni și care nu aduc neapărat o medalie.

Unii copii pleacă acasă fericiți, alții cu sentimentul că ar fi putut mai mult. Și e firesc. Important este să nu reducem toată experiența la câte medalii avem în bagaj.

Am venit până în America, am concurat, am cunoscut oameni, am reprezentat România și am învățat enorm.

Avem toate motivele să sărbătorim. Inclusiv lucrurile care nu ne-au ieșit așa cum ne-am dorit.

5. Patricia și tricolorul României

Unul dintre momentele speciale ale ceremoniei de închidere a fost cel în care Patricia a purtat drapelul României.

Cu sacoul ei roșu, cravata și tricolorul în mâini, a reprezentat țara noastră în fața unei săli pline de participanți din întreaga lume.

Am privit-o cu mândrie.

Într-o sală cu atâtea steaguri, atâtea limbi și atâtea povești, era și România. Și era reprezentată de unul dintre copiii noștri.

6. Părinții noștri. Pizza, ceai cald și grijă de acasă

Și trebuie să spun ceva despre părinții noștri, care au pus umărul la tot ce am făcut aici.

Deși nu aveau voie să intre în Lyman Center, au găsit o soluție să aibă grijă de noi și de afară. Ne-au adus cea mai bună pizza din New Haven, feliată riguros. Apoi au apărut cu încă o plasă de dulciuri, apă și ceai cald, să liniștim burticile zgâlțâite de fusul orar și de prea multă mâncare americană. Plus, flori pentru fete frumoase.

Și uite așa, în timp ce copiii adunau medalii, părinții aveau grijă să nu cădem din picioare.

Nu au putut intra în sală, dar au fost alături de noi în fiecare moment. Iar grija asta, exprimată printr-o felie de pizza, un ceai cald sau o pungă cu ceva bun, spune uneori mai mult decât o mie de cuvinte de mulțumire.

Nu știu dacă există o medalie pentru părinții care se mobilizează, cumpără, cară, împart, așteaptă și găsesc soluții. Dar, dacă ar exista, ai noștri ar merita-o din plin.

7. Urmează o întâlnire cu diplomația românească

Pe 19 noiembrie avem programată o vizită la Consulatul General al României și la Misiunea Permanentă a României.

Am primit programul de la reprezentanții consulatului.

La ora 11:40 vom ajunge la Consulatul General, unde, după accesul prin punctul de securitate, delegația noastră de elevi și profesori va avea o discuție cu consulul general.

La 12:20 este programat transferul către Misiunea Permanentă, iar între 12:30 și 13:00 vom discuta cu reprezentanții misiunii.

Încă o experiență pentru copii. O ocazie de a întâlni oameni care reprezintă România peste hotare și de a afla mai multe despre munca lor.

8. Ce luăm cu noi de la Yale

Mă uit la fotografiile din ultimele zile și mă gândesc la cât de multe s-au întâmplat.

Am venit pentru un concurs și am primit mult mai mult.

Copiii au cunoscut alți copii, au legat prietenii, au schimbat conturi de Instagram, au învățat să gestioneze emoții, să accepte rezultate, să se bucure pentru colegi și să înțeleagă că mai au lucruri de învățat.

Au văzut America. Au intrat în clădiri despre care poate citiseră doar în cărți. Au vorbit cu oameni din culturi diferite și au descoperit cât de multe lucruri ne apropie, chiar dacă venim de la mii de kilometri distanță.

Am avut părinți extraordinari alături de noi, oameni care au pus umărul fără să stea pe gânduri. Am avut copii curajoși, obosiți, entuziasmați, uneori dezamăgiți, dar mereu dornici să meargă mai departe.

Și am avut momente pe care nicio medalie nu le poate măsura.

Când ne întoarcem acasă, vom număra medaliile, vom sorta fotografiile și vom povesti despre concurs. Vom analiza ce a mers bine și ce trebuie îmbunătățit.

Dar sper să nu uităm să sărbătorim și drumul până aici.

Pentru că rezultatele contează. Sigur că da. Muncim pentru ele și ne dorim să fim din ce în ce mai buni.

Dar copiii aceștia nu sunt doar rezultatele lor.

Sunt toate încercările, emoțiile, prieteniile, întrebările și experiențele prin care au trecut.

Iar dacă peste câțiva ani își vor aminti mai întâi de oamenii pe care i-au cunoscut, de un cântec românesc auzit în curtea de la Yale sau de emoția de a purta tricolorul, înainte să își amintească numărul medaliilor, eu voi considera că am câștigat ceva important.

Și da, mai avem de lucru.

Dar avem și foarte multe motive să fim mândri de drumul parcurs până acum.

 

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Pagina data web este protejata cu reCAPTCHA care este in aplicarePolitica confidialitatii si Conditiile de service Google.