Închide
Știm, cu adevărat, unde greșesc elevii
de Cătălin Zaman, profesor de limba română și director al Colegiului Național ”Mihai Eminescu” din Buzău
În fiecare vară asistăm la aceeași paradă a cifrelor. Procente de promovare, medii, clasamente, comparații, recorduri. Ne felicităm sau ne întristăm în funcție de un procent. Dar rareori ne punem întrebarea cea mai importantă: ce ne spun, de fapt, aceste cifre?
Există, de exemplu, o relație între nota obținută de un elev la Evaluarea Națională și nota pe care același elev o obține patru ani mai târziu la examenul de bacalaureat? Dacă un copil a luat 8 la Evaluarea Națională și 7,50 la bacalaureat, vorbim despre regres? Despre stagnare? Sau despre progres, dacă între timp exigența evaluării a fost alta, iar competențele dezvoltate au fost diferite?
Nu știm. Sau, mai grav, nu analizăm suficient.
Ar trebui să existe studii longitudinale care să urmărească evoluția fiecărei generații, să identifice tipare, să explice de ce unii elevi cresc spectaculos, iar alții își pierd din potențial. Nu pentru a găsi vinovați, ci pentru a înțelege mecanismele succesului și ale eșecului.
Educația nu are nevoie de vânători de vinovați. Are nevoie de luciditate.
Știm, cu adevărat, unde greșesc elevii? Care sunt competențele pe care nu și le formează? Ce concepte nu înțeleg? Ce tip de gândire le lipsește? Știm în ce moment apare ruptura dintre potențial și performanță?
Dar școlile? Știm ce funcționează și ce nu? Există suficiente analize care să arate ce practici educaționale produc progres și care doar conservă aparența performanței? Știm unde profesorii au nevoie de sprijin, de formare sau de resurse suplimentare?
Și politicile educaționale? De câte ori evaluăm cu adevărat efectele unei reforme înainte de a începe alta? De câte ori măsurăm impactul deciziilor asupra copiilor, nu doar asupra statisticilor?
Iar părinții, parte esențială a acelui atât de invocat triunghi educațional? Vorbim despre parteneriat, dar analizăm suficient rolul pe care îl au mediul familial, așteptările, timpul petrecut cu propriii copii, relația cu școala sau felul în care susțin învățarea?
Există întrebări și mai incomode.
Ce s-a întâmplat cu miile de elevi care au fost înscriși în clasa a VIII-a, dar nu au mai ajuns să susțină Evaluarea Națională? Ce povești ascund aceste cifre? Abandon școlar? Migrație? Exmatriculări? Repetenție? Probleme sociale? Probleme familiale? Fiecare copil dispărut din statistică reprezintă mai mult decât o valoare într-un tabel. Reprezintă o șansă pierdută.
La fel de importantă este întrebarea privind procentul de promovare al fiecărei școli. Cât de relevant este acesta dacă, în unele cazuri, elevii cu rezultate slabe sunt lăsați corigenți sau repetenți și nu mai ajung să susțină examenul, astfel încât imaginea instituției să rămână impecabilă? Un procent ridicat nu înseamnă întotdeauna o valoare educațională ridicată. Uneori poate ascunde un proces de selecție, nu unul de formare.
Și poate cea mai dureroasă întrebare privește întreaga generație.
La începutul clasei pregătitoare, în urmă cu treisprezece ani, existau cu peste 60.000 de copii mai mulți decât cei care au ajuns astăzi în pragul examenului de bacalaureat. Aproape 40% din generație nu mai este aici. Unii au abandonat școala, alții au emigrat, alții au ales alte trasee educaționale. Indiferent de cauze, această pierdere ar trebui să fie una dintre cele mai importante teme de reflecție ale sistemului educațional.
De aceea, procentul de promovare, oricât de spectaculos ar fi, nu poate reprezenta singur măsura calității educației.
Calitatea nu înseamnă doar câți dintre cei rămași promovează. Înseamnă și câți reușim să păstrăm în școală. Cât cresc față de nivelul de la care au pornit. Cât de bine îi pregătim pentru viață. Cât reușim să recuperăm decalajele. Cât de puțini copii pierdem pe drum.
Ne putem bucura de un procent de promovare de 80%. Și chiar trebuie să ne bucurăm pentru fiecare elev care a reușit.
Dar, dacă ne oprim doar la această cifră, riscăm să confundăm fotografia cu realitatea.
Educația nu se schimbă prin cosmetizarea statisticilor. Se schimbă prin întrebări incomode, prin analize oneste și prin curajul de a recunoaște ceea ce nu funcționează.
Doar atunci procentele devin instrumente pentru progres, nu simple motive de festivism.
Iar luciditatea nu diminuează performanța. O face posibilă.