Închide
de Mălina Cristea, profesor pentru învățământul primar, Little London International Academy
Se întâmplă să ne imaginăm copiii din jurul nostru mai mari decât sunt de fapt și culmea, mai puțin decât sunt în realitate. Proiectăm asupra lor o imagine care uneori nu e deloc reală. Proiectăm propriile așteptări și rezultate.
Mă uit la ai mei de la școală, că uneori am senzația că au crescut așa de mult și-mi vine să-i tratez mai mari decât sunt. Știu o mulțime de lucruri, inclusiv citez „cuvântul cu b din engleză care nu înseamnă plajă”. Și-n pauza următoare se joacă de-a magazinul, de-a baba oarba și vin să mă roage să-i ajut să lege șireturile. Sau plâng că nu au știut la concursul de la matematică. Și ii iau în brațe și-atunci și când vin în pauze (încă) să se așeze la mine în brațe.
Și de fiecare dată mă gândesc că nu sunt încă așa de mari, deși au crescut totuși atât de mult. Ii văd cum se bucură când găsesc un răspuns corect și ard și sar de nerăbdare pe scaun să fie el/ea cel care îl spune primul. Cum vin și-o iau în brațe pe colega care tocmai le-a spus că se simte rău că se enervează și ei râd. Cum se întristează și ei când alt coleg e trist. Cum râd în pauze în hohote.
Cum se îmbrățișează sau se ceartă cu patimă. Cum se frustrează, mai ales dacă ai de la ei așteptări nerealiste sau nu-i asculți. Cum se liniștesc imediat ce sunt auziți și cum te ascultă atunci încerci să rezolvi un conflict. Cum înțeleg când ce le spui ii face să simtă că ești imparțial și totuși de partea tuturor. Cum își cer singuri iertare, dacă au înțeles că au greșit. Anxietatea cu care stau pe scaun la un test, la unii mai mare decât corpurile lor prea mici. Și câte altele observ la ei în fiecare zi. Și mă întreb de ce, câteodată, ii vedem doar prin rezultatele la un concurs?!
