Închide
Sunt lucruri pe care adulții le spun foarte des despre copii: că nu mai citesc, că stau prea mult pe telefoane, că nu mai au răbdare, că nu-i mai interesează cărțile. Mai rar îi întrebăm ce fel de povești îi interesează, ce îi face să lase o carte din mână sau, dimpotrivă, ce îi face să stea cu ea până la ultima pagină.
Am pornit de aici în întâlnirile din școli cu Adina Rosetti și Ana Maria Sandu, în cadrul proiectului Ești vecin cu literatura în sectorul 1, inițiat de Harta Literară, și am vrut să ducem conversația mai departe: despre ce caută copiii în cărți, despre ce se întâmplă atunci când lectura devine temă pentru acasă, despre ecrane, despre libertatea de a abandona o carte și, mai ales, despre cum ajunge un copil să descopere că lectura poate fi și a lui, nu doar ceva ce i se cere.
La întrebările acestea li s-a alăturat și Alex Moldovan, unul dintre autorii care au foarte mult contact direct cu cititorii tineri. Împreună, răspunsurile lor spun o poveste ceva mai complicată decât cea despre „copiii care nu mai citesc”: poate că problema nu este doar cât citesc, ci și cum ajung la cărți, cine le alege pentru ei și dacă mai au voie să-și construiască singuri gustul.
Adina ROSETTI
Adina, în cărțile tale pentru copii există multă imaginație, dar și teme foarte apropiate de lumea în care cresc copiii. Cât de important este pentru un cititor tânăr să se recunoască într-o poveste? Și cât de important este să întâlnească acolo lucruri pe care nu le-a trăit încă?
Cărțile mele sunt foarte diverse și pentru vârste diferite, de la cărți ilustrate pentru copii mai micuți (“De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură?”), la o trilogie fantastică pentru copii de gimnaziu – „Cronicile Domnișoarei Poimâine” (ilustrată de Oana Ispir și apărută la Ed. Arthur) sau cărți ale căror subiecte mi-au fost propuse, precum „Povestea kendamei pierdute” sau “Cartea Curajului”.
Cel mai recent roman, “Ultima provocare” e cu, despre și pentru (pre)adolescenți, dar, zic eu, și pentru părinții lor care încearcă să le înțeleagă mai bine trăirile.
Mi-am dorit să surprind cât mai mult universul lor interior, vocea și mai ales limbajul, ceea ce pe parcursul scrierii s-a dovedit o provocare imensă, care mi-a dat mari bătăi de cap.
Întotdeauna m-a interesat momentul intrării în adolescență, mi se pare unul dintre cele mai fragile, dar și frumoase, momente ale dezvoltării noastre emoționale.
Și ce s-a adăugat acum, față de generația noastră, este această prelungire a tuturor problemelor și trăirilor într-un nou mediu, cel virtual.
Am vrut să scriu despre toate astea într-o poveste cu specific local și actual – e un subiect destul de puțin abordat în literatura pentru copii de la noi, cele mai multe cărți care vorbesc despre asta sunt traduceri din engleză.
Mi-am dorit să fie o poveste recognoscibilă, pe limba copiilor din ziua de azi, în care ei să se poată recunoaște, să ceva „relatable”, cum zic ei, iar din feedbackul direct primit până acum pare că a fost.
În egală măsură, pe lângă efectul ăsta de identificare pe care-l poate avea literatura, pentru că vorbește direct acelui nucleu interior, invizibil, prin care filtrăm experiențele, emoțiile și percepțiile, mai există și efectul de visare, de ieșire din propriile experiențe, de expandare a limitelor, de descoperire a unor alte universuri.
Îmi doresc ca poveștile mele să nască și mai multe întrebări din partea copiilor, să fie un instrument subtil care să-i ajute să se apropie mai mult de diversitatea și frumusețea lumii și a literaturii. Îmi doresc să zâmbească citind, să se mire, să viseze.
Se vorbește mult despre faptul că și că telefoanele și ecranele captează tot mai mult atenția copiilor și că aceștia citesc tot mai puțin. Din experiența ta, chiar aceasta este problema sau ar trebui să ne uităm mai atent la felul în care le oferim copiilor cărțile?
În mod natural, copiii sunt atrași de povești, dar acum poveștile le pot găsi într-o varietate uriașă de forme și de medii – și un joc video are la bază tot o poveste, și un TikTok-er, în felul lui, spune o poveste.
Cititul „tradițional” pe hârtie cere o anumită răbdare și o capacitate exersată de a amâna recompensa imediată – trebuie să parcurgi câteva sute de pagini pentru a afla finalul poveștii și a așeza toate piesele puzzle-ului.
Literatura pentru copii concurează acum cu jocurile pe tabletă şi filmele de animaţie cu superacţiune, aşa că are de purtat o bătălie grea; pentru ca un copil să ducă o carte până la capăt, principalul e să nu se plictisească, deci mă tem sincer pentru literatura clasică şi ritmul ei oarecum greoi.
Dar nu e vorba numai despre asta, despre ce pot face părinții/ adulții și despre “bătălia” ecran vs. carte. E vorba despre un întreg mediu. Ca sa parafrazez, e nevoie de un sat pentru a crește un cititor – școală, profesori, sistem de biblioteci, politici publice de încurajare a lecturii. Și nu în ultimul rând, acces la cărți și la produse culturale: să nu uităm că jumătate din copiii acestei țări trăiesc în mediul rural și în condiții de sărăcie – aici e o altă discuție.
Revenind la întrebare, de multe ori adulții preferă să mute toată responsabilitatea exclusiv către copii, nu fac ceva pentru a-i ajuta să se apropie în mod natural de cărți, iar apoi îi ceartă și-i ridiculizează pentru asta, lamentându-se “vai, generațiile astea noi!” – mi se pare o atitudine “toxică”, cum zic adolescenții.
Ce se întâmplă cu plăcerea lecturii atunci când cititul devine o obligație școlară? Cum putem să-i ajutăm pe copii să-și păstreze curiozitatea chiar și atunci când există liste de lecturi, teme și evaluări?
Literatura reflectă epoca în care e scrisă, e normal ca acum să nu mai scriem ca pe vremea lui Creangă și e normal ca puștilor de azi să nu le mai “vorbească” literatura veche, iar în topul preferințelor să se afle cea contemporană. În mod instinctiv, ei vor să-și vadă reflectate lumea și preocupările, caută un limbaj inteligibil și apropiat & identificarea cu personajele.
Nu pledez în niciun caz pentru a lăsa deoparte literatura clasică, dar de multe ori ar trebui pusă în contextul epocii și, eventual, în oglindă cu povești și teme actuale. Nică din “Amintiri din copilărie” s-ar putea împrieteni cu Greg din “Jurnalul unui puști”, pentru că mi-e teamă că, dacă ar fi rivali, atunci ar câștiga detașat Greg…
Literatura contemporană este mult mai diversă și bogată, în primul rând, ca genuri, deci avem de unde alege în afara listelor școlare obligatorii (și de ce nu s-ar mai updata și listele astea?): romane middle grade, Young Adult, romane grafice, serii manga, diversesubgenre de fantasy etc.
Noi treceam direct în gimnaziu de la cărțile pentru copii mai mici la literatura pentru adulți, aia “grea” gen Dostoievski, în primul rând pentru că nu aveam altceva.
Tot ce ține acum de genul fantasy este extrem de popular, serii foarte lungi cu universuri alternative, distopii, serii manga care au un public fidel și încep să fie traduse și la noi (deși par cam ciudate în limba română), benzi desenate extrem de creative. Dar există și o reîntoarcere la literatura clasică, datorată unor trenduri neașteptate de moment de pe TikTok (iată cum old Dosto revine în topul preferințelor…).
Există cărți pe care un copil le poate considera „prea dificile” la o anumită vârstă, dar care îi pot deveni importante câțiva ani mai târziu. Cât de mult contează să găsim momentul potrivit pentru o carte?
Nu cred că există un răspuns universal aici, fiecare cititor e unic în felul său, cu sensibilități și experiențe de viață diferite, chiar având aceeași vârstă. O carte îi poate vorbi într-un fel extrem de profund unui cititor, iar altuia deloc, și chiar în această diversitate mi se pare că stă o parte din frumusețea literaturii. Ce contează e să încercăm cărți și autori cât mai diverși și să ne păstrăm curiozitatea și mintea deschisă.
Dacă un părinte ți-ar spune că fiul sau fiica lui de 10 – 12 ani nu mai citește și că nimic din ce îi recomandă nu funcționează, ce i-ai spune să încerce mai întâi?
Din experiență spun că a apropia copii de lectură se dovedește a fi a misiune destul de grea, dacă ei nu-și doresc asta. Există copii pasionați în mod natural de lectură și copii care au cu totul alte preocupări – și întotdeauna a fost așa. Cei din prima categorie se descurcă singuri, cu cei din a doua categorie avem mai mult de furcă. Sfaturile pe această temă funcționează doar într-o anumită măsură și nu la toți copiii la fel.
Cred că i-am putea apropia de lectură pe copiii care nu au chef să citească dăruinduu-le cărți care să aibă legătură cu un subiect sau un interes de-ale lor, fie că e vorba de istorie, sport, astronomie sau… Minecraft.
Mergem cu copiii în librării, la biblioteci, la diverse evenimente literare potrivite vârstei lor, vorbim împreună despre cărți, dar îi lăsăm să-și aleagă ce vor, nu le impunem gusturile noastre (“pe vremea mea citeam Jules Verne și Cireșarii!”), încercăm să transformăm cititul în ceva plăcut, distractiv. Și, unpopular opinion, acceptăm că pe lume există și copii care n-au chef să citească….
Eu am avut norocul să cresc într-o familie în care cărțile și lectura erau prețuite, existau biblioteci pline în fiecare casă în care-mi petreceam timpul și la care aveam acces neîngrădit, așa că am fost dintotdeauna o cititoare pasionată – dar asta e doar povestea mea.
Dacă nu ești crescut cu acest obicei (sau poate nu ai aceste condiții…) cred că e mai greu să-l descoperi și cultivi ca adult, dar nu e imposibil și nici improbabil.
Viața te poate purta pe drumuri pe care nici nu le bănuiești, lectura poate intra în viața ta și mai târziu, în urma unei experiențe sau a unei întâlniri neașteptate, dar care îți influențează cursul vieții – poate un profesor sau un iubit/ o iubită care-ți deschide gustul pentru lectură și te introduce în acest univers, în care nu e niciodată prea târziu să intri.
Alex MOLDOVAN
Alex, ai foarte mult contact cu cititorii tineri și îi întâlnești în contexte în care pot vorbi direct despre cărți. Ce te surprinde cel mai mult la felul în care copiii și adolescenții citesc astăzi?
Faptul că cei mici citesc foarte diferit față de cum citeam noi la vârsta aceea. Nu doar alte cărți, ci și altfel. Pot trece fără probleme de la o carte la Roblox, la o bandă desenată și apoi la un reel de 15 de secunde fără mari probleme. Iar chestia asta se aplică și la muzică, unde înglobează genuri care nouă ni se păreau contradictorii.
Acum treizeci de ani ar fi fost o blasfemie ca un metalist adevărat ca mine să asculte Depeche Mode sau invers. Iar asta îmi dă speranțe.
Copiii spun uneori că nu le place să citească, dar pot sta ore întregi cu o poveste într-un joc, într-un film sau într-un serial. Ce ne spune asta despre felul în care ar trebui să vorbim despre lectură și despre povești?
E mult mai ușor să te uiți la o filmare sau să asculți un audiobook/podcast. Văd asta la mine în fiecare zi. Și nu o dată m-am gândit că dacă în copilărie aș fi avut acces la ecrane probabil că lectura n-ar mai fi ocupat un rol atât de important în viața mea.
O altă parte a problemei e că le prezentăm copiilor lectura ca pe o corvoadă, iar orice activitate obligatorie ridică semne de întrebare în mintea oricărui copil sau adolescent. Și e perfect normal. Poate că ar trebui să vorbim mai mult cu ei despre ce le place și mai puțin despre cum TREBUIE să citim.
Cât de important este ca un copil să aibă libertatea de a abandona o carte care nu-i place? Crezi că și această libertate face parte din formarea unui cititor?
Absolut. De o vreme abandonez mai multe cărți decât termin și e splendid să poți face asta. Nu văd de ce un copil ar trebui să fie obligat să termine o carte care îl plictisește doar pentru că așa a decis un adult.
Un copil nu trebuie să iubească toate cărțile. Ca să devii un bun cititor trebuie să descoperi și că ai voie să nu-ți placă un autor sau o carte.
E un drept imprescriptibil al cititorului, după cum spunea și Daniel Penac într-o celebră carte.
La întâlnirile cu cititorii tineri, ce întrebări sau reacții îți arată că o carte a ajuns cu adevărat la ei? Există momente în care îți dai seama că au citit povestea într-un fel la care tu, ca autor, nu te-ai fi gândit?
S-a întâmplat de multe ori ca cititorii mei să cunoască mult mai multe detalii despre acțiunea romanelor mele decât mine. Uneori am impresia că ei au citit cartea mai atent decât am scris-o eu.
Îmi dau seama că o poveste a ajuns la ei atunci când observ atenția cu care au urmărit-o, când își amintesc detalii aparent neînsemnate sau când îmi povestesc despre un personaj ca și cum ar fi o persoană din viața reală. Și se întâmplă uneori să-mi explice ce înseamnă un anumit lucru din carte și să observ că nu mă gândisem niciodată la asta.
Dacă ai putea schimba un singur lucru în felul în care școala și familia se raportează astăzi la lectura copiilor, ce ai schimba?
Sincer, aș schimba școala din temelii, dar cum asta nu se va întâmpla, aș reduce presiunea uriașă pusă astăzi pe copii. Sunt atâtea așteptări, comparații și reproșuri, că uneori mă întreb când cum a ajuns poporul nostru să-și urască în halul ăsta copiii.
Mă sperie de-a dreptul să văd în online câtă ostilitate există în jurul copiilor și cred că am ajuns să le cerem să fie doar performanți în loc să fie pur și simplu copii.
Ana Maria SANDU
Ana Maria, literatura pentru copii are nevoie să fie foarte aproape de realitatea lor sau tocmai literatura le poate oferi un spațiu în care să uite pentru o vreme de realitatea de zi cu zi? Cum echilibrezi tensiunea aceasta atunci când scrii?
Literatura contemporană aduce, prin natura ei, o lume, un limbaj și un aer al timpului ușor de recunoscut de copiii de azi. E însăși definiția ei.
Cred că avem toți nevoie să citim autori/autoare contemporane pentru a înțelege ce trăim, ce simțim, ce ni se întîmplă. Spațiul ficțional e prin esența lui o portiță de evadare, așa cum e și visul.
Cînd scriu încerc să transform o realitate într-o poveste. Am terminat recent o carte pentru copii în care unei fetițe îi dispare cățelul. La un moment dat, după ce l-a căutat peste tot, ea și prietenii săi se gîndesc să coboare și în subsolul blocului, unde nu mai fusese niciunul dintre ei. Și, de acolo, începe o altă lume.
Zilele trecute, au venit în vizită niște prieteni, cu două fetițe. Le-am pus bicicletele în spațiul de depozitare. Cînd am deschis să le luăm și au văzut scările care coborau spre subsol, m-au întrebat imediat curioase și speriate cumva: ”Ce e acolo?”, semn că e un bun început de aventură.
Cât de mult s-au schimbat, în ultimii ani, felul în care copiii aleg cărțile și motivele pentru care ajung să citească? Ce observi că îi atrage astăzi cu adevărat?
Copiii își aleg singuri cărțile abia cînd mai cresc, pînă atunci părinții sînt cei care o fac pentru ei. Așadar, o carte/o poveste trebuie să-i atragă atenția întîi unui părinte, apoi, desigur, să-i placă și copilului.
Unii copii citesc pentru că au crescut cu povești și au nevoie de lectură așa cum unii au nevoie de dulciuri. Citesc cărți de aventuri, autori despre care îmi povestesc și eu nici nu îi știu.
Unora le place horror-ul, alții preferă fantasy-ul. Numărul ”marilor” cititori scade, însă, o dată cu vîrsta și, pe undeva pe la clasa a șaptea încep să se lase, ceea ce e destul de trist. Cauzele sînt, desigur, multiple.
Cititul nu e cool în rîndul colegilor și nimeni nu vrea să fie considerat un ciudat, nu? Apoi, ca să-ți faci prieteni, începi să împărtășești valorile grupului. Asta e doar una dintre explicații. Dar, desigur, sînt mult mai multe.
Am fost de curînd la un tîrg de job-uri organizat de o școală privată din București pentru liceeni. Eram la un stand cu o galeristă prietenă. Ea cu cataloage de artiști, eu cu cărți. Procentul de copii care s-au oprit și au fost curioși de ce făceam noi a fost de 10 la sută. Poate că e unul corect.
Ce rol au adulții în formarea unui mic cititor? Putem să-i facem pe copii să iubească lectura dacă noi le alegem permanent cărțile, le spunem ce „ar trebui” să citească și îi întrebăm ce au înțeles după ce au terminat?
Cititul se antrenează ca orice altă activitate. Avem nevoie de ghidaj, dar și de libertate. Ce am înțeles eu de cînd lucrez cu copii în ateliere e că feeling-ul lor, cînd vine vorba despre texte, e foarte bun. Nu poți să-i păcălești. Le place sau nu le place un text.
Așadar, poți să le propui, dar nu să-i obligi. Pentru că atunci cînd scoatem elementul plăcere din ecuația cititului îl omorîm. Ceea ce s-a întîmplat la școală, de fapt. Acel ”trebuie să citești” este o sperietoare la fel ca multe altele. Apoi, mai e îndemnul ”citește!”, care vine cu altă presiune.
De unde să începi?
Ce să alegi, dacă nu știi ce ți s-ar potrivi. De asta cred că însoțirea, munca de șerpaș a unui adult, cînd vine vorba de literatură, e foarte prețioasă.
Am întîlnit și copiii care citeau enorm, dar nu reușeau să povestească mare lucru. Ca și cînd erau două limbaje complet diferite. Și partea de înțelegere are nevoie de discuție, de dezbatere, căci altfel rămînem la primul nivel al cărții și e păcat.
Există o diferență între un copil care citește mult și un copil care a devenit cu adevărat cititor? Ce crezi că face ca lectura să devină o relație de durată, nu doar un obicei bifat?
Sigur că există, cum spuneam, abandonul e primul semn. Există copiii care au citit mult, apoi care cînd au crescut nu mai sînt interesați. Să nu uităm și că lumea se schimbă cu o viteză amețitoare.
Că există acest conflict de înțelegere între generațiile care au crescut în epoci fără ecrane, fără AI, și copiii de azi. Nu știm cum am fi fost nici noi și cît am fi citit, dacă am fi fost expuși la atîția stimului vizuali.
Cititorii de cursă lungă au fost în fiecare epocă puțini, de fapt. Școala nu era un factor încurajator nici cînd eram eu elevă și se învățau comentarii pe dinafară. Dar, am avut norocul unei biblioteci, pe care am putut s-o explorez și a unui unchi cu care am putut vorbi despre cărți. Apoi, de un profesor de liceu și tot așa.
Care sunt cărțile pe care le-ai recomanda unui copil care spune că nu-i place să citească? Există un anumit tip de poveste cu care ai începe ca să-i dai șansa unei prime întâlniri bune cu literatura?
Le recomand cititorilor care nu le place să citească o carte polițistă. Mi se pare că ar putea fi un început bun. Să vrei să dezlegi enigma/cazul te poate motiva să nu abandonezi. Nu cred că există o singură carte, ci una care să ți se potrivească: seria Jurnalul unui puști de Jeff Kinney, Matilda de Roald Dahl, Cronicile din Narnia.
Poate că acesta e și unul dintre motivele pentru care întâlnirile cu scriitorii în școli sunt importante: pentru câteva zeci de minute, cartea iese din raft și devine o conversație. Copiii pot întreba, pot contrazice, pot spune că nu le-a plăcut, pot povesti ce au înțeles ei dintr-un personaj sau dintr-o scenă. Iar autorii pot vedea, direct, cine se află de cealaltă parte a paginii.
În zilele următoare, Harta Literară duce conversația mai departe, la două întâlniri „Cărțile îți deschid mintea”, dedicate elevilor, părinților, profesorilor și tuturor celor interesați de lectură și literatura pentru copii și adolescenți. Pe 10 octombrie, la Avenor College, Adina Rosetti și Ana Maria Sandu vor sta de vorbă cu psihologul Andrei Cris Mogoș, într-o întâlnire moderată de Dana Papadima, iar pe 11 octombrie, la Liceul Teoretic Național, aceeași conversație îi va avea alături, cu Anca Moraru ca moderator.
Înscrierile sunt deschise și se fac prin formularele de pe paginile celor două evenimente: Avenor College – 10 octombrie și Liceul Teoretic Național – 11 octombrie. Sunt întâlniri deschise elevilor, părinților și profesorilor, iar dacă aveți un copil care citește cu pasiune, unul care nu mai citește deloc sau unul care încă își caută cartea potrivită, poate că merită să veniți împreună.
Pentru că, până la urmă, despre asta e și Harta Literară: despre întâlniri care fac loc cărților în viețile noastre și despre drumurile pe care o poveste le poate deschide, uneori, exact atunci când nu ne așteptăm.
10 octombrie 2026, ora 11:00 – Avenor College (Drumul Pădurea Pustnicu nr. 125A, București), moderator: Dana Papadima – înscrieri aici: https://www.hartaliterara.ro/evenimente/cartile-iti-deschid-mintea-avenor-college-bucuresti
11 octombrie 2026, ora 11:00 – Liceul Teoretic Național (str. Buzești nr. 14, București), moderator: Anca Moraru – înscrieri aici: https://www.hartaliterara.ro/evenimente/cartile-iti-deschid-mintea-liceul-teoretic-national-bucuresti