Închide
Florentina Postaru, o româncă ”autoexilată” în Franța, le povestește francezilor despre ce a însemnat comunismul în România și despre cum era să fii șoim al patriei sau pionier. Povestea sa este prezentată de Life.ro.
Florentina este o femeie de 43 de ani, „auto-exilată” în Franța și care de curând a publicat prima carte, „Fericit cel care asemeni aspiratorului meu, a făcut o călătorie frumoasă” (Heureux qui comme mon aspirateur, a fait un beau voyage).
”Îmi amintesc senzația de mâncărime pe care cămașa portocalie de nylon mi-o dădea, fusta albastră la care mama asorta rapid dimineața pantalonii de lâna și cravată roșie. Mă credeam deja mare, importantă.
Eram mândră de uniforma pe care am și pierdut-o foarte repede, găsiți dovadă tot în carte. Ca șoim trebuia să recunoaștem portretul lui Ceaușescu care veghea, cât era ziua de lungă, spânzurat, în clasă, în ramă semiaurie.
Mai târziu, în clasa a II-a, deveneam pionier. Era o onoare, dar și o obligație să fiu selecționată în „prima serie”. O nouă uniformă, de gală, „ținuta bună”, cu o cămașă albă tot de nylon care risca să fie arsă cu fierul de călcat, o fustă plisată neagră, la care, de data această, asortam pantaloni de „trening” pe timpul iernii, fără prea multe exigențe de fashion.
Eram mândri când ne împopoțonam cu această uniformă la defilări sau la serbări.
Odată turuit jurământul de pionier, uitam rapid de el – din fericire pentru memoria noastră”, mai spune Florentina Postaru.
”Anii ’80 coincid cu perioada copilăriei mele și cu începuturile adolescenței. Copilăria mea a fost ca oricare alta din lume, cu aspirații, cu vise, cu jocuri, cu lecturi, cu descoperiri. Părinții mei au făcut eforturi pentru a o colora și pentru a o face mai frumoasă cu puținul sau cu nimicul acelor vremuri.
Traumatizant e că nu mă pot apropia de un calorifer fără să am acea senzație din copilărie: de sloi de gheață, de fier rece. Nu mă încred într-un calorifer cu ușurință, nici acum”, afirmă românca.
Citește interviul integral pe Life.ro.
