Ne îngrozește violența, dar ignorăm faptul că participăm la răspândirea imaginii ei

de Larisa Gojnete, profesoară

Un elev a intrat in timpul orei într-o școală, căutând un alt elev. A înjunghiat o profesoară și a rănit un alt copil, care a sărit în apărarea ei. Și, ca și cum nu ar fi suficient că s-a întâmplat așa ceva, secvența video circulă pe rețelele sociale cu viteza luminii.
Urmează câteva zile în care ne vom aminti că e tot mai rău. Că o să ne îngroape radicalizarea, că ajungem să ne dăm în cap unii altora pentru te miri ce. Și cât de rău e. Și e. În principiu, o să discutăm și o ne lamentăm și despre cum statul nu face și nu drege. Sigur, statul nu face suficient. Să duci consilieri în școli, de exemplu, costă. Paza costă și ea, niște scannere de securitate în fiecare școală costă și ele. Educația costă, siguranța costă.

Dar nu despre asta voiam să scriu, ci despre ceva ce mi se pare cel puțin la fel de grav: despre cum ne îngrozește violența, dar ignorăm faptul că participăm la răspândirea imaginii ei.

E îngrijorător că niște adulți distribuie, în momente de inflamare emoțională (mai ales când subiectul devine de interes public) imaginile violenței. Nu ne oprim la a relata ce s-a întâmplat, ci răspândim imagini, secvențe video. Multe dintre ele, greu de privit. Nu are cum să existe, în aceste distribuiri, intenția de a proteja demnitatea victimelor (pentru care, de altfel, există toată compasiunea). Mai e ceva: pierdem din vedere faptul că acest conținut poate ajunge tocmai la copii.
Sunt departe de a considera că manifestările violente există doar pentru că distribuim conținut violent. Violența nu apare din neant. Se „adună”, se învață, se normalizează, se hrănește din lucruri pe care, de multe ori, le ignorăm. Și pe care le facem și noi, adulții. Toți. În familie, pe stradă, în autobuz. Nu este provocată nicidecum de un filmuleț care circulă pe rețelele de socializare, pe care, de altfel, copiii și tinerii petrec atât de mult timp.

Dar m-aș opri un pic asupra faptului că distribuirea de conținut violent, indiferent de mediul în care se produce agresiunea respectivă, contribuie la normalizarea violenței. Imaginile și secvențele video care devin virale implică expunere repetată a unor oameni la aceste imagini. Nu spun că un copil devine violent doar pentru că a văzut un videoclip pe internet. Ar fi prea simplu și ar însemna să ignorăm toate celelalte lucruri care contribuie la felul în care un om ajunge să se raporteze la ceilalți. Însă înainte de a publica sau de a distribui conținut violent, indiferent de natura lui și indiferent de intenția noastră, de cele mai multe ori bună, poate ar trebui să avem în vedere că există niște efecte. Repet, nu în sensul că vom deveni violenți doar pentru că vedem conținut violent, însă ajutăm la normalizarea violenței – cu cat vedem mai mult, cu atat e mai mare riscul de a ajunge să consumăm suferința ca pe orice alt conținut, uitând că în imagini sunt niște oameni reali. Apoi, pentru niște copii, expunerea repetată vine și cu riscul de a încuraja, de fapt, reacțiile impulsive, fix cele pe care le condamnăm atunci când distribuim conținutul. Mediul digital nu explică singur violența, dar nu poate fi scos din discuția despre prevenirea ei. Am menționat doar două efecte, însă ele sunt, în mod clar, mai multe.

Poate că, înainte să ne întrebăm de ce copiii ajung să trateze violența ca pe o soluție, ar trebui să ne uităm și la felul în care noi, adulții, o tratăm ca pe un conținut. La viteza cu care o răspândim și la cât de puțin ne mai întrebăm dacă oamenii din imagini au nevoie de noi, ca public. Cu ce le ajută pe victime faptul că momentele în care au fost agresate circulă pe rețelele de socializare?

Nu putem condamna violența doar atunci când o produce altcineva. Trebuie să ne uităm și la propriul comportament, la ceea ce amplificăm și la ceea ce acțiunile noastre pot normaliza. Mai ales când vine vorba de niște copii.
Există o diferență fundamentală între a relata o agresiune și a distribui imaginile explicite ale atacului. Cred că putem foarte bine să facem primul lucru fără să-l facem și pe al doilea. Pentru că nu folosește nimănui.

Îmi pare rău că se întâmplă incidente atât de grave în școli. Ele nu ar trebui să se petreacă nicăieri, cu atât mai puțin în școală. Sper ca toți cei implicați să treacă cu bine peste acest moment.
Și sper să ne gândim că suntem responsabili cu toții de felul în care ne creștem copiii. Prin tot ceea ce facem și prin realitatea la care îi expunem zi de zi, acasă și la școală.