Închide
de la catedră
de Petruț Rizea, profesor pentru învățământul primar și psiholog
Depresia, un coșmar care pare că nu are granițe, un întuneric în care cele mai mici luminițe de speranță nu au vreo șansă să strălucească, o moarte treptată a simțurilor și a gândurilor. Depresia te transformă în ceva ce nu mai recunoști mai târziu, încerci să îți amintești ce gust avea fericirea, deși ai trăit o fărâmă din ea. Privești omul din oglindă, slăbit, cu chipul lăsat și te întrebi unde a dispărut cel zâmbitor, cu entuziasmul mereu prezent în propria-i personalitate și descrierile celorlalți. Și totuși, oricât de diferiți suntem, mulți dintre cei care inevitabil dăm mâna cu depresia avem ceva în comun – suntem oameni care au nevoie de ajutor și care au dreptul să îl ceară.
Am crezut mereu că depresia e ceva mai elegantă decât moartea, că spre deosebire de ea, te transformă tot într-un mort, dar unul umblător. Ce au ele în comun? Ambele sunt oarbe, depresia și moartea te pot lovi indiferent de treapta pe care ai ajuns să urci. Că ești un simplu muncitor din clasa de mijloc sau un profesor respectat și cunoscut, nimic nu te poate feri de-un iad pe care să-l duci, fie că vrei sau nu, zilnic pe picioare.
Și da, că la profesori am vrut să ajung cu discuția, tot mai mulți dintre ei ajung să se lovească de acest univers lugubru al depresiei.
Profesorii erau și sunt priviți ca niște bibelouri de mare valoare. Și ce ar fi rău în asta? Da, e o profesie nobilă, se bucură de multă apreciere, de recunoaștere, dar lumea uită un lucru esențial, că profesorii se nasc și ei tot cu sentimente de care trebuie să aibă grijă, cu dureri pe care trebuie să le accepte sau vindece, cu idealuri la care speră să ajungă, fiindcă sunt tot oameni.
Această imagine perfectă a profesorului a fost mereu promovată, fie că vorbim de artă, de literatură, de politică, fiind profesor, pare că se așteaptă de la tine să poți mereu imposibilul, iar greșeala să reprezinte cea mai mare rușine, iar slăbiciunile un motiv de desființare a potențialului profesional pe care îl are.
Mi-aș dori să schimbăm această percepție falsă, să înțelegem că dincolo de domnul la sacou și cravată care se află zilnic în fața noastră, poate mereu încercând să ne arate tot optimismul pe care îl mai are, se află un om care vrea să îți ofere tot ce are mai bun, un om care se luptă cu un sistem dărâmat căruia se străduiește să îi reziste, un om pentru care singura motivație să se ridice dimineața din pat și să îl găsești în clasă gata să ajute ești tu.
Da, și profesorii se confruntă cu depresia, mulți nu au curajul să o recunoască, alții știu că probabil n- ar ajuta la nimic dacă ar face-o.
Societatea nu își va opri judecățile aspre sau multele așteptări din această cauză. Pentru că, ce să vezi, cum să ai depresie.. dacă ești profesor?
