Cum să vorbim cu copiii despre subiecte ”grele”. Diana Bălan: Aș începe cu „Ce ai auzit?” și „Ce te preocupă?”
15 Octombrie 2026, 15:26
Diana Bălan, fondatoarea festivalului ParentED, explică, într-un interviu acordat Educație Privată, cum e indicat să vorbim cu copiii și cu adolescenții despre situații complicate, precum războaiele sau crizele sociale.
ParentED Fest 2026, cel mai mare festival de parenting din România, va avea loc pe 17 și 18 octombrie. Mai multe detalii, aici.
Interviul acordat de Diana Bălan platformei Educație Privată:
De la ce vârste e bine să le vorbim copiilor despre crizele sociale sau politice?
Nu aș fixa o vârstă de la care începem să le explicăm crizele lumii. M-aș uita la ce a ajuns deja la copil și la ce încearcă el să înțeleagă. Uneori, conversația începe cu o întrebare despre război. Alteori, cu „De ce eșți supărată?” după ce ne-a văzut urmărind știrile.
Cu un preșcolar, explicația poate fi scurtă și concretă, legată de ceea ce a auzit și de ce înseamnă asta pentru viața lui. La vârsta școlară putem adăuga context, iar cu adolescenții putem explora interese, instituțîi, perspective diferite și lucrurile pe care încă nu le știm. Acestea sunt repere, nu praguri rigide. Contează și experiența copilului, sensibilitatea lui, apropierea evenimentului.
Aș începe cu „Ce ai auzit?” și „Ce te preocupă?”. Un copil care întreabă despre război poate să vrea, de fapt, să știe dacă tatăl lui va pleca. Noi îi putem oferi o explicație geopolitică foarte bună și să ratăm complet întrebarea lui.
Nu trebuie să spunem tot ce știm într-o singură conversație. Putem răspunde suficient cât să înțeleagă ceva și să rămână cu sentimentul că se poate întoarce la noi. Uneori, această disponibilitate contează mai mult decât amploarea explicației.
Există și contraargumentul că, dacă îi expunem la subiecte precum războaie sau convulsii politice, le alterăm copilăria. E corect?
Există o preocupare legitimă aici: copiii au nevoie de protecție față de imagini violente, detalii copleșitoare și fluxul continuu de alarmă al adulților. Dar o conversație atentă despre ceva ce copilul a auzit deja este o experiență diferită de expunerea repetată la știri.
Tăcerea noastră nu înseamnă neapărat că subiectul a rămas în afară lumii lui. Poate a auzit o discuție, a văzut un clip sau a înțeles doar că nouă ne este foarte frică. În lipsa unei explicații, rămâne să dea singur sens acestor fragmente.
Aș fi atentă la diferența dintre a-l ajuta să înțeleagă și a-i încredința neliniștea noastră. Putem vorbi despre o situație dificilă fără să îl transformăm în confidentul fricilor noastre sau să îi cerem să confirme cine are dreptate.
O copilărie protejată poate include și întâlnirea cu realități triste, în doze pe care copilul le poate duce, cu un adult alături. Iar după conversație, are voie să se întoarcă la joacă. Faptul că poate râde în timp ce în lume se întâmplă lucruri grave nu este o lipsă de empatie. Nu are responsabilitatea de a rămâne permanent conectat la suferința lumii.
Cum îi învățăm să își aleagă sursele de informare atunci când vorbim despre un subiect care polarizează societatea și mass-media?
Cred că începe cu felul în care ne văd pe noi verificând o informație care ne convine. E relativ ușor să fim sceptici față de ceva ce contrazice convingerile noastre. Mai dificil este să spunem: „Aș vrea că asta să fie adevărat. Tocmai de aceea, hai să verificăm”.
Cu un copil mai mare sau un adolescent, putem lua o afirmație concretă: cine o face, pe ce dovezi se bazează, unde găsim declarația întreagă? Dacă zece conturi repetă același lucru, avem zece confirmări independente sau aceeași informație copiată? Putem ieși de pe pagina respectivă și caută ce spun alte surse despre autor și despre afirmație.
Contează să deosebim ce s-a întâmplat de interpretarea acelui eveniment. Și să nu prezentăm simpla existența a două opinii că dovadă că amândouă sunt la fel de bine susținute.
Dar există și o parte emoțională. O informație poate să ne ofere sentimentul că aparținem unui grup, că am înțeles cine sunt „cei buni” sau că furia noastră este justificată. Aș vrea să le putem vorbi și despre această atracție.
Discernământul presupune inclusiv să poți spune „Încă nu știu”. Într-un mediu care ne cere să avem imediat o poziție, capacitatea de a amână concluzia merită cultivată.
Cum îi convingem că, dacă un personaj implicat într-un conflict ne place, poate să și greșească?
Cred că putem începe prin a recunoaște cât de greu ne este și nouă. Când admirăm pe cineva, o informație care îl pune într-o lumină proastă ne obligă să reexaminăm și propria judecată: „Cum de nu am văzut asta?”. Iar dacă acea persoană reprezintă un grup sau niște valori importante pentru noi, critica poate fi resimțită aproape că un atac personal. Atunci devenim mai preocupați să o apărăm decât să înțelegem ce s-a întâmplat.
Cu un adolescent, aș încerca mai întâi să înțeleg ce admiră. Curajul? Inteligență? Faptul că persoană respectivă exprimă ceva ce el simte, dar nu știa să formuleze? Putem recunoaște aceste lucruri și apoi să discutăm o afirmație sau un comportament concret: „Înțeleg ce apreciezi la el. Cum priveșți ce a spus aici?”.
Mi se pare important să existe posibilitatea de a-și revizui părerea fără să se simtă umilit pentru admirația inițială. Dacă schimbarea poziției înseamnă să audă „Ți-am spus eu”, e posibil să se agațe și mai tare de ea.
În subiecte precum violența sexuală, prestigiul, carisma sau apropierea de valorile noastre nu țîn loc de dovezi. Putem lua în serios persoana care relatează o agresiune și nevoia unei investigațîi riguroase, fără să pretindem că știm deja toate faptele. Iar aprecierea unor calități nu ne obligă să justificăm orice comportament.
Dar copilul trebuie să ne vadă aplicând același criteriu celor pe care îi susținem noi. Uneori, cel mai convingător lucru pe care îl putem spune este: „Îl apreciez pentru anumite lucruri. Aici cred că greșește”. Îi arătăm astfel că poate păstra ceva valoros din admirația lui fără să renunțe la propria judecată.
În ce teme sociale este recomandabil să îi încurajăm să se implice activ?
Aș porni de la lucrurile pe care le observă și care îi preocupă: excluderea unui coleg, discriminarea, siguranța în școală, mediul în care trăiesc. Implicarea capătă sens când copilul înțelege legătura dintre ceea ce face și viața cuiva. Pe măsură ce crește, putem discuta mai explicit despre consimțământ, violență sexuală și responsabilitatea instituțiilor de a-i proteja pe cei vulnerabili.
Există o continuitate între aceste conversațîi. Un copil poate învață devreme că are voie să refuze o îmbrățișare și că trebuie să respecte refuzul altuia. Mai târziu, putem vorbi despre presiunea unui grup, despre situații în care cineva nu se simte liber să spună „nu” și despre felul în care cerem ajutor. Respectarea limitelor celuilalt se exersează în relații obișnuite, cu mult înainte de a deveni un subiect public.
Cred că una dintre întrebările importante pentru adolescenți este: „Ce fac atunci când grupul meu acceptă ceva ce mie mi se pare greșit?”. Este relativ ușor să condamni o nedreptate de la distanță. Devine mai greu când presupune să îți contrazici prietenii sau să rișți să nu mai aparții.
Aici contează profund relația pe care o au cu noi. Nu putem face să dispară teama de a pierde prieteni, dar putem contribui la siguranța de care au nevoie ca să nu accepte orice pentru a-i păstra. Să știe că, dacă refuză să participe la ceva sau își contrazic anturajul, există un loc în care pot veni cu îndoială, rușinea sau singurătatea lor.
Această siguranță se construiește și din felul în care răspundem când ne povestesc ceva greu de auzit. Pot veni fără să primească imediat un „Ți-am spus eu”? Îi putem asculta înainte să intervenim? Putem discuta o greșeală fără să îi facem să simtă că apropierea noastră este în pericol? O relație sigură cu noi nu înlocuiește prieteniile, dar poate face mai suportabil riscul de a pierde acceptarea unui grup. Este mai ușor să îți aperi o limita când știi că nu rămâi singur dacă ceilalți se îndepărtează.
Implicarea poate însemna să susții un coleg, să ceri ajutor sau să contribui la o inițiativă a școlii. Aș avea grijă să nu simtă că trebuie să își expună propriile experiențe ori să devină investigatori pentru a demonstra că le pasă.
Și m-aș întreba cât loc le lăsăm să aleagă. Dacă încurajăm participarea doar atunci când reproduce convingerile noastre, le oferim prea puțîn spațiu să își formeze propriile repere. Au nevoie să poată întreba, ezita și învăța, păstrând respectul pentru demnitatea celorlalți.
Dar noi, părințîi, cum ne determinăm să acceptăm că există subiecte majore în legătură cu care o mare parte din generația tânără va avea un alt punct de vedere decât generația noastră?
Uneori, ceea ce tinerii pun sub semnul întrebării este ceva ce noi am învățat să considerăm inevitabil: „Așa sunt băieții”, „Așa se întâmplă la petreceri”, „Nu merită să faci atâta scandal”. Să le ascultăm obiecțiile poate însemna să revedem și experiențe din propria viață. Poate lucruri pe care le-am acceptat, le-am minimalizat sau pentru care nu am avut atunci cuvinte.
De aceea, reacția noastră poate fi mai puternică decât simplul dezacord. Ne sunt atinse reperele cu care am trăit. Poate fi dureros să te gândeșți că un lucru pe care l-ai suportat nu ar fi trebuit să ti se întâmple sau că o explicație pe care ai repetat-o a contribuit la tăcerea altcuiva.
Aș încerca să fac loc întrebării: „Este posibil că ei să observe ceva ce noi am fost învățați să trecem cu vederea?”. Vârsta ne aduce experiență, dar experiența poate conține și obișnuința cu lucruri care merită schimbate. Faptul că am reușit să trăim într-o anumită ordine a lucrurilor nu înseamnă că toate regulile ei au fost drepte.
Sigur că nici tinerii nu au automat dreptate. Putem discuta dovezi, contesta generalizări și refuză hărțuirea sau umilirea publică. Respectul pentru perspectiva lor presupune și disponibilitatea de a o examina serios, inclusiv acolo unde nu suntem de acord.
Cred însă că avem de acceptat ceva mai personal: autonomia pe care ne-am dorit să le-o oferim poate produce concluzii care ne incomodează. Dacă îi încurajăm să recunoască o nedreptate, uneori o vor recunoaște și în explicațiile noastre.
Mi-aș dori să putem rămâne în acea conversație fără să cerem acordul lor ca dovadă de respect sau de iubire. Relația poate continua să fie un loc în care gândim împreună, chiar și atunci când nu mai vedem lumea la fel.
