Închide
Copilul tău are deja un antrenor. De ce îl mai antrenezi și tu din tribună?
de Radu Popescu · consilier parental, trainer și coinițiator al proiectului „Școala Părinților de Sportivi”
De la „Bravo, tata!” la „Lasă-l să joace”: ce am învățat din tribunele sportului juvenil
Multă vreme, aproape fiecare intervenție reușită a lui David, fiul meu care joacă polo pe postul de portar, era însoțită de un „Bravo, tata!” strigat din tribună.
Nu era un reproș, nu era o indicație tactică. Era bucuria mea. Îl vedeam apărând și reacționam spontan, așa cum probabil fac mulți părinți care își urmăresc copiii la competiții.
Cu Radu, care joacă pe postul de centru, lucrurile erau puțin diferite. Îi strigam „Hai, Radu!”, convins că îl încurajez, că vocea mea îl ajută să lupte, să insiste, să nu renunțe.
De aproximativ un an nu-i mai strig lui David „Bravo, tata!” la fiecare intervenție. Și în cazul lui Radu am renunțat de ceva vreme la încurajările individuale repetate.
Dar n-aș fi sincer dacă aș spune că am devenit un spectator complet tăcut. Încă mă surprind strigând către echipă „Mâna!”, când băieții sunt în apărare, sau „Dă-i-o!”, când sunt în atac și observ un jucător liber care ar putea primi pasa.
Și atunci îmi dau seama de ceva: chiar și atunci când înțelegem foarte bine care ar trebui să fie rolul nostru, nu este întotdeauna simplu să ne schimbăm comportamentul.
Sunt părinte de doi sportivi de performanță, dar sunt și consilier parental. Cunosc argumentele despre atenție, presiune, autoreglare emoțională și relația dintre copilul sportiv, antrenor și familie. Cu toate acestea, uneori tot îmi vine să particip la joc, din tribună.
Cred că de aici ar trebui să înceapă discuția despre comportamentul părinților la competițiile sportive. Nu de la ideea că există părinți buni, care tac, și părinți răi, care strigă. Ci de la întrebarea: când încurajarea noastră îl ajută pe copil și când începe să îl încurce?
Intenția părintelui nu este întotdeauna experiența copilului
În tribunele competițiilor juvenile se aud permanent îndemnuri: „Hai, poți mai mult!”, „Pasează!”, „Trage!”, „Fii atent!”, „Nu-l lăsa!”.
În spatele lor sunt, de cele mai multe ori, intenții bune. Părinții vor să-și încurajeze copiii, să îi mobilizeze, să îi ajute să reușească. Știu asta și din propria experiență, numai că intenția celui care transmite un mesaj nu garantează felul în care mesajul este primit.
Un copil poate auzi „Hai, poți mai mult!” ca pe o încurajare. Altul, deja obosit sau frustrat după o greșeală, poate înțelege că ceea ce face nu este suficient. Contează tonul, momentul, relația cu părintele, experiențele anterioare și felul în care copilul trăiește competiția.
Nici măcar un „Bravo!” nu este obligatoriu perceput la fel de fiecare sportiv. Pentru unii copii, vocea părintelui este o sursă de energie. Pentru alții poate deveni o prezență de care sunt permanent conștienți, inclusiv în momentele în care ar avea nevoie să fie atenți exclusiv la joc.
Nu spun că încurajările sunt greșite. Spun doar că merită să ne întrebăm dacă ele răspund unei nevoi a copilului sau, uneori, propriei noastre nevoi de a participa la ceea ce se întâmplă.
Copilul are deja un antrenor. De ce îi mai dăm indicații?
Un meci de polo este un bun exemplu pentru cât de solicitant poate fi sportul juvenil.
Jucătorii trebuie să urmărească permanent mingea, adversarii și colegii, să anticipeze mișcările, să ia decizii rapide și să gestioneze oboseala. Portarul trebuie să citească jocul, să comunice cu apărarea și să reacționeze într-o fracțiune de secundă. În același timp, sportivii încearcă să respecte indicațiile antrenorului și să aplice schemele și ceea ce au exersat la pregătire.
Din tribună, un părinte strigă: „Pasează! Acum!”. Poate că a observat într-adevăr un coleg liber. Poate că indicația este chiar corectă din punct de vedere tehnic, dar oare copilul are nevoie de încă o voce care să-i spună ce să facă?
Aceasta este întrebarea pe care mi-o pun și eu atunci când mă aud strigând „Dă-i-o!”.
Problema nu este doar dacă părintele are sau nu dreptate. Problema este că sportivul primește instrucțiuni din mai multe direcții într-un moment în care atenția și capacitatea lui de decizie sunt deja intens solicitate.
Mai există și un aspect relațional. Dacă antrenorul îi cere ceva, iar părintele îi strigă altceva, copilul poate ajunge să simtă că trebuie să aleagă pe cine ascultă sau pe cine riscă să dezamăgească.
Rolurile ar trebui să fie suficient de clare: antrenorul conduce activitatea sportivă, iar părintele oferă sprijin emoțional.
Asta nu înseamnă că antrenorul este infailibil sau că părintele nu are dreptul să pună întrebări. Dimpotrivă, comunicarea dintre familie și antrenor este esențială.
Dar discuțiile despre tactică, selecție, decizii și dezvoltarea sportivului au nevoie de un cadru potrivit, în afara competiției.
Când rezultatul copilului devine și rezultatul nostru
Cine are un copil în sportul de performanță știe cât de mult se organizează viața unei familii în jurul antrenamentelor și competițiilor. Sunt ani de deplasări, weekenduri petrecute în tribune, cheltuieli, sacrificii și schimbări de program. Sunt accidentări, selecții, victorii, înfrângeri și momente în care copilul vrea să renunțe.
Este firesc să fim implicați emoțional dar uneori, aproape fără să observăm, începem să trăim rezultatul copilului ca pe un rezultat personal.
Ne bucurăm intens când reușește. Ne frustrăm când greșește. Considerăm nedreaptă o decizie a arbitrului, contestăm o schimbare făcută de antrenor sau simțim nevoia să explicăm imediat ce ar fi trebuit să facă altfel.
În astfel de momente, comportamentul nostru nu mai reflectă doar ceea ce are nevoie copilul, ci și dificultatea noastră de a ne gestiona emoțiile iar copiii observă.
Văd tensiunea de pe chipul părintelui după o greșeală, nemulțumirea când sunt înlocuiți, reacțiile la deciziile arbitrului. Chiar și fără reproșuri directe, pot înțelege că rezultatul lor are o miză emoțională foarte mare pentru adult.
Cred că una dintre cele mai dificile sarcini ale părintelui de sportiv este să învețe să își gestioneze propriile emoții fără să îi transfere copilului responsabilitatea pentru ele.
Și nu este o abilitate pe care o dobândim doar pentru că am citit despre ea sau pentru că știm, teoretic, ce ar trebui să facem. Este ceva ce exersăm. Uneori reușim. Alteori ne surprindem strigând din nou din tribună.
Susținerea nu înseamnă tăcere
Nu cred în tribunele în care părinții ar trebui să stea nemișcați și să privească în liniște. Sportul are nevoie de energie, de aplauze, de bucurie și de susținere. O tribună care încurajează civilizat poate contribui la atmosfera unei competiții.
Dar există o diferență între a susține o echipă și a încerca să o conduci din tribună. Putem aplauda o reușită, putem încuraja după o greșeală, putem trăi emoția meciului fără să transformăm fiecare fază într-o ocazie de a da instrucțiuni. Și, mai ales, putem renunța la reproșuri, la comentariile ostile adresate arbitrilor și antrenorilor și la reacțiile care cresc tensiunea.
Nu există însă o regulă universală privind cât de mult își dorește fiecare copil să audă vocea părintelui. De aceea, poate cea mai utilă discuție nu se poartă în tribună, ci acasă, într-un moment liniștit.
„Cum te simți când strig în timpul meciului?” „Ce te ajută să auzi?” „Există ceva ce fac și te deranjează?”
Iar după ce întrebăm, avem nevoie și de disponibilitatea de a asculta răspunsul, inclusiv atunci când nu este cel pe care îl așteptam.
Relația cu copilul continuă și după fluierul final
Comportamentul din tribună este doar o parte a poveștii. La fel de importante sunt primele minute de după competiție și, uneori, drumul spre casă.
Copilul care a ratat o ocazie sau a făcut o greșeală știe, de regulă, că a greșit. Nu are întotdeauna nevoie ca părintele să îi explice imediat ce s-a întâmplat și cum ar fi trebuit să procedeze.
Poate că este furios. Poate că este dezamăgit. Poate că are nevoie de liniște sau, dimpotrivă, vrea să povestească tot ce s-a întâmplat.
Întrebarea „Vrei să vorbim despre meci acum sau mai târziu?” îi oferă posibilitatea să aleagă. Un mesaj simplu, precum „Mi-a făcut plăcere să te văd jucând”, îi poate transmite ceva esențial: relația cu părintele nu depinde de scor, de numărul golurilor sau de intervențiile reușite.
Nu înseamnă că performanța nu contează. Înseamnă că analiza sportivă și relația părinte–copil nu trebuie confundate.
De ce avem nevoie de educație parentală și în sport
În dezvoltarea sportivilor juniori investim în antrenori, pregătire fizică, echipamente, competiții și infrastructură. Dar oare cât investim în pregătirea părinților pentru rolul lor?
De cele mai multe ori, familia primește informații despre program, deplasări, taxe, reguli și obiective sportive. Mult mai rar discutăm organizat despre presiunea performanței, gestionarea eșecului, comunicarea cu antrenorul sau echilibrul dintre școală și sport.
Părinții sunt parte din mediul în care copilul se dezvoltă ca sportiv. Comportamentul lor poate susține acest proces, dar îl poate și complica.
De aceea, nu este suficient să le cerem să nu strige la arbitri sau să nu intervină în deciziile antrenorilor. Avem nevoie să le oferim și instrumente concrete pentru a înțelege ce se întâmplă cu ei și cu propriii copii în contextul performanței.
Educația parentală nu ar trebui să apară doar după un conflict sau un incident din tribună. Ar putea fi o componentă firească a programelor de dezvoltare a sportivilor juniori.
Copilul are nevoie de un antrenor bun. Dar și de un părinte care rămâne părinte.
Nu am renunțat să strig „Bravo, tata!” sau „Hai, Radu!” pentru că mi-aș susține copiii mai puțin decât înainte. Dimpotrivă. Am început să mă întreb mai atent cum arată susținerea din perspectiva lor. Și încă învăț!
Probabil că la următorul meci mă voi bucura la fel de tare de o intervenție a lui David sau de o reușită a lui Radu. Probabil că voi mai avea impulsul să strig „Mâna!” sau „Dă-i-o!”.
Diferența este că acum recunosc mai repede momentul în care entuziasmul meu riscă să se transforme într-o indicație pe care nimeni nu mi-a cerut-o.
Nu trebuie să fim părinți perfecți pentru a fi părinți care își susțin copiii. Dar trebuie să fim dispuși să ne observăm propriile comportamente și, atunci când este nevoie, să le schimbăm.
Copilul are deja un antrenor. Din tribună, are nevoie în primul rând de un părinte.
Încurajează-l, dar nu-l antrena din tribună.