Copii care s-ar simți pedepsiți dacă n-ar merge la școală

de Alexandra Anton, fondator Yuppy Koti Centre

Zi de zi, merg la școală sute de milioane de copii în întreaga lume. Alte peste 200 de milioane (conform datelor UNESCO) nu merg la școală. O bună parte a celor care au acces la educație sunt nefericiți cu ce primesc, iar cei care nu au fost o zi în viața lor la școală își doresc să meargă. Ce paradox trist!

Educația este un drept fundamental, iar felul în care ilustrează Youth for Human Rights acest fapt este exact despre acest fenomen: neglijat, insuficient înțeles, dureros pentru noi toți indiferent ce armuri socio-economice purtăm.

În 2010, într-o discuție purtată cu o directoare de școală din Finlanda am întrebat-o cum se descurcă cu absenteismul școlar. A zis că nu înțelege la ce mă refer, pentru că la ei copiii își doresc să meargă la școală, de ce n-ar vrea? De data asta n-o înțelegeam eu. Iată-mă după opt ani, încercând să clarific o parte a misterului.

Cum arată experiența școlară la noi?

Pe scurt, irosim timp și energie prețioase de două ori, asta ca să nu deschid conversația despre resurse și chiar bani.

1. Dimineața/după-amiaza copiii și profesorii români lor merg la ore. Profesorilor le este greu (dacă nu imposibil) să știe ce face fiecare dintre cei 30+ de elevi din clasele lor, așa că aleg să predea frontal, să vorbească ei 90% din timp, în vreme ce elevii copiază de la tablă sau scriu după dictare. Se renunță la pauze, la orele de muzică și/sau sport. Copiilor le este greu să țină ritmul, n-au pe cine să întrebe când n-au înțeles, speră să se lămurească la after/before school. În cealaltă parte a zilei, copiii români merg la before/after school, unde, cu restul energiei, încearcă să înțeleagă ce n-au reușit în clasă și să rezolve (uneori) zeci de pagini de exerciții.
2. Copiii români se simt batjocoriți de colegi (nu toți, dar 1 din 2 e totuși cam mult), chiar și de profesori (nici aici nu stăm mai bine, cu 1 din 3 – a se vedea rezultatele Studiului pentru fericirea elevilor), iar echilibrul emoțional are efecte devastatoare asupra învățării în caz că aveați dubii. Nici profesorii români nu știu, căci n-au fost nici măcar o zi pregătiți, cum să facă față fenomenului de bullying sau violență.
3. Copiii români simt că amorțesc în bănci, ar vrea mai multă mișcare, ore mai dinamice, evaluări mai puțin stresante și vor, atenție, profesori mai riguros pregătiți în școli. Deși poate nu credeam că ei observă, copii știu când un profesor este competent sau nu. Pe cei competenți și buni pedagogi îi admiră, le sorb fiecare cuvânt, îi țin minte peste ani și ani. Dar majoritatea profesorilor din majoritatea școlilor românești nu sunt profesori memorabili – e chiar mai trist să vezi că elevi de liceu nu știu nici după două luni de școală cum se numesc unii dintre profesorii lor – asta spune multe!
4. Copiii români vor activități ceva mai puțin formale, științe, arte, mai multe activități aplicate și mai mult feedback (neurmat neapărat de note, pe care le consideră apăsătoare) și probabil și profesorii români ar vrea aceleași lucruri. Dar cum să asiguri toate acestea fără materiale didactice și consumabile. Cum să faci chimie numai cu poze? Cum să faci muzică fără instrumente? La noi e posibil, nu de ieri sau azi, ci de zeci de ani!
5. E un ritm nebun în care sunt prinși toți actorii din educație: profesorii, copiii, directorii. E un maraton, dar în care școala și învățătura în aleargă pe oameni și nu invers. E un chin, de parcă învățarea e un calvar din care toată lumea ar trebui să supraviețuiască doar ca să ia o diplomă sau salariul la sfârșitul lunii. Rar, foarte rar am văzut actorii din educație bucurându-se de proces, de succes, de reușite mici dar semnificative, care nu încap în diplome sau medalii. Oamenii din școlile nostre n-au timp să se privească în ochi. N-au timp. Programa, ARACIP-ul, testele, toate îi aleargă nebune zi de zi.

Pentru copii: Sedentarism + dietă nepotrivită + lipsă de mișcare + fără învățare prin colaborare + emoțiile testelor 
x 12 ANI de ȘCOALĂ 😩 (+ creșă, grădiniță și studii superioare)

Pentru profesori: Profesie deseori singuratică + stres + birocrație + probleme medicale neglijate (priviți doar câți profesori români au probleme cu dinții) + presiunea de a performa

X 40 ANI la CATEDRĂ 😩

Cum arată experiența școlară în Finlanda?

Pe scurt: mișcare (mai multă mișcare ca acum opt ani), învățare sub toate formele și în toate contextele posibile, pauze respectate și program anti-bullying.

1. Copiii finlandezi învață exclusiv dimineața, iar după-amiaza au cluburi pe alese. Dau randament bun dimineața, sunt odihniți și proaspeți. La prânz deja au terminat orele mai solicitante, pot lua masa împreună cu colegii și se pot concentra asupra programului din restul zilei, probabil încă una sau două ore de curs și restul, cluburi la alegere. 
2. În clasele din Finlanda sunt max.24 elevi – iar toate școlile au profesioniști în educație specială, ca toți copiii să primească sprijin atunci când au nevoie, nu când se constată, la sfârșitul anului, că vor rămâne repetenți (nici nu rămân, pentru că există prevenție). Ba mai mult, dinamica clasei e cu totul alta: se lucrează frontal (dar nu preponderent), în echipe, pe holuri, în bibliotecă, pe trepte, afară, ușile stau deschise și toată lumea circulă și învață. Profesorul are vreme să discute cu toți elevii, să-l provoace pe fiecare pe măsura puterilor sale. Să le spună Hyvää! (bine), iar deja Tosi hyvää! (foarte bine) e un fel de extraordinar pentru noi. Profesorii finlandezi nu se lansează în laude și scoateri în față a elevilor foarte buni (oricum, îi știe toată lumea) și nici a celor cu dificultăți (și pe ei îi știe toată lumea), dar scopul e să fie toți cât mai buni, deci profesorul are rolul de a-i învăța să se sprijine unii pe alții, să colaboreze. Ideea unei societăți unite se naște devreme, iar școala ne poate învăța să fim dezbinați, individualiști sau uniți. 
3. Pe table se scrie puțin și rar – doar ce e foarte important, accentul cade pe lucru în echipe, pe proiecte. Teme sunt puține, foarte practice și nu necesită sprijinul unui părinte sau meditator. Nu există after school sau centre de meditații!  Învățarea are loc la școală: puțin și bine, nu mult și prost – sau cum zice finlandezul, Less is more (mai puțin e mai mult). 
4. Pauzele sunt sfinte, nimeni nu ia din cele 15 minute după fiecare 45 min de curs – profesorii își iau și ei pauze și merg în curte sau în cancelarie să se destindă (da, ați citit bine!) Profesorii au timp să discute cu colegii, să se bucure de un masaj, de o cafea, de o melodie care să-i relaxeze. Masaj, exact așa am scris și așa e – cancelariile școlilor din Finlanda pot fi dotate, printre altele cu aparate de masaj, așa cum ne demonstrează Tim Walker, autorul cărții Să predăm ca în Finlanda. În timp ce profesorii îi supraveghează pe copii în curte (ies obligatoriu să alerge, să respire aer curat, nimeni nu stă în clasă/școală în pauze) sau se relaxează în cancelarie, copiii se mișcă. Din 2016 recomandările oficialilor prevăd ca fiecare copil sub 8 ani să fie activ fizic cel puțin 3 ore/zi, iar dacă are peste 8 ani, copilul să fie activ fizic cel puțin o oră pe zi, să se evite perioade de sedentarism mai lungi de 1h, atât acasă, cât și la școală. O rutină sănătoasă de timpuriu este echivalentă cu o viață lungă și sănătoasă! 
5. Situațiile de bullying, ce se regăsesc în toate școlile din lume, sunt combătute prin mijloace de prevenție, proceduri îndelung dezvoltate și studiate științific la Universitatea Turku, dând naștere programului KIVA Koulu.  Felul în care școala abordează acest subiect, nu ca pe unul rușinos, ci ca pe ceva care poate apărea oriunde și oricând, faptul că elevii sunt învățați să nu privească pasiv sau să încurajeze actele de bullying la presiunea grupului sunt iarăși abilități pe care le iau cu ei în viața de zi cu zi. Inteligența emoțională și starea de bine a copiilor sunt aspecte de care școala trebuie să se preocupe pentru a asigura dezvoltarea completă a copilului, iar în program se alocă timpul necesar discuțiilor cu echipele KIVA Koulu și, atunci când e nevoie, cu specialiștii.

Dacă nu credeți că poate exista așa ceva, nu-mi dați crezare, mergeți în Finlanda să vă convingeți singuri! Acolo veți găsi copiii care se simt pedepsiți dacă n-ar merge la școală.