Zona educației incluzive

În hărmălaia națională iscată de dezbaterea privind festivitățile de premiere, redusă brutal și fără nuanțe la definiții iacobine ale performanței în educație, (aproape) nimeni nu s-a întrebat care sunt reperele în baza cărora identificăm ideea de performanță. incluzive

Podcast Povestiri din Cancelarie – Marcel Bartic în dialog cu Adela Hanafi

Ce valori și principii stau la baza acestui enunț și care sunt coordonatele reale ale progresului educațional? Sunt competiția și cooperarea două concepte aflate într-o antiteză profundă sau doar reflexia strâmbă a unor noțiuni înțelese greșit și aplicate procustian, ca efect al neputinței noastre de a înțelege mecanismele devenirii umane? De ce ar fi mai puțin valoros un copil care reușește să evolueze de la nota patru la nota șapte decât unul care crește de la nouă la zece? De ce n-ar fi competiția cu sinele, cu propriile limite sau temeri, un indicator al performanței? De ce să nu recunoaștem cooperarea drept principalul motor al evoluției societății omenești și unul dintre reflexele care ne-au asigurat supraviețuirea de-a lungul existenței noastre milenare?

Școala este făcută pentru copii nu copiii pentru școală. Nu copiii trebuie să se adapteze unor ierarhizări rigide și viziuni obtuze ci actul didactic trebuie regândit în așa fel încât să se plieze pe nevoile și particularitățile fiecărui individ. Educația este un drept fundamental nu o cursă de cincizeci de metri sărituri garduri. Școala are obligația de a-i asigura fiecărui copil șansa de a se dezvolta potrivit propriilor aspirații și să-l sprijine în identificarea drumului care duce spre împlinirea de sine.

Aflați în epicentrul furtunii declanșate de premii și coronițe, e greu de înțeles acest imperativ. Hai să facem câțiva pași mai spre margine, acolo unde, de obicei e liniște. Atât de liniște încât, să recunoaștem, uităm uneori chiar că există pe harta învățământului din România. Zona educației incluzive.

Probabil că sunteți familiarizați cu această noțiune și recunoașteți în ea instituțiile și comunitățile în care sunt școlarizați copiii cu dizabilități. Am vrut să înțelegem cum funcționează aceste școli, cine sunt elevii care le trec pragul și ce înțeleg profesorii și părinții de acolo prin performanță școlară. De aceea, în seria podcast-urilor “Povestiri din cancelarie” am poposit la Școala Conil, unde am stat de vorbă cu Adela Hanafi, cea care a pus bazele acestei instituții de învățământ. copil

Curiozitatea noastră referitoare la definiția performanței într-o astfel de școală a primit un răspuns la care, mărturisesc, nu mă așteptam.

Amintindu-și de o discuție pe care a avut-o cu ani în urmă cu un părinte care intenționa să-și înscrie copilul la Școala Conil, Adela ne-a povestit că l-a întrebat care sunt așteptările lui de la școală. “Doamnă, i-a spus părintele, tot ceea ce îmi doresc eu de la această școală este să-l faceți pe copilul meu să-mi spună tată!”.

Asta fac profesorii de la Conil. Lucrează cu copii care au nevoi și particularități care necesită o pregătire și o atenție specială. Și suflet. Dăruire. Devotament. Acesta este profilul profesorilor de acolo. “Altfel nu ar rezista”, ne-a spus Adela. Ideea de performanță este fundamental diferită de ceea ce, în mod obișnuit, știm că înseamnă prin școlile noastre. Adela susține cu toată convingerea că cea mai bună soluție pentru acești copii este să fie integrați în învățământul de masă. E adevărat, acest principiu intră în contradicție cu obsesiile noastre despre ce înseamnă “clasă bună”, olimpici, note de zece pe bandă rulantă dar singura șansă a acestor copii este să poată învăța alături de ceilalți. Au nevoie să simtă că fac parte și ei din societatea noastră, au nevoie să li se spună că sunt buni și că își pot depăși limitele. copil

Dar nu e problema noastră, parcă și aud câteva voci dintr-un colț al acestor rânduri! Ducă-se la școli speciale, sunt oameni pregătiți pentru așa ceva, copilul meu nu poate lua zece la teză dacă stă în bancă cu cineva care suferă de autism și-l deranjează tot timpul! Ba este problema noastră. Studiile arată că șansele de recuperare a acestor copii cresc exponențial dacă sunt integrați în învățământul de masă iar faptul că le întoarcem spatele nu înseamnă decât două lucruri. Că stăm prost, tare prost la capitolul umanitate. Și că nu avem nici măcar înțelegerea faptului că peste zece, douăzeci de ani, copilul de astăzi va fi un asistat social mâine. Pe care tot societatea va trebui să-l susțină. N-ar fi mai bine, spunea Adela, să-i ajutăm de pe acum să devină independenți, să se poată întreține singuri sau, cine știe, să poată educa alte generații de copii la fel de speciali ca ei? Nu ăsta ar trebui să fie obiectivul unei societăți normale care are grijă de fiecare, dar absolut fiecare dintre membrii săi? Nu-i împarte în premianți și în loaze ci pur și simplu îi sprijină să-și atingă și să-și depășească potențialul.

Am stat mult de vorbă cu Adela. Este un om inimos, care zâmbește tot timpul și inspiră liniște și încredere. Este entuziasmată de copiii pe care-i are în școală, ne-a povestit multe lucruri despre ei, despre cât de afectuoși sunt și cât de mult investesc emoțional în relația cu profesorii. Ne-a vorbit despre planurile ei de viitor care includ deschiderea unei școli de arte și meserii în care copiii care au înclinații în acest sens să-și poată descoperi acolo abilități pe care nici nu bănuiau că le au. La cum o cunosc, nu am nici o îndoială că va reuși.

Vă invităm și pe dumneavoastră să vă convingeți că este așa. Vezi podcast aici.

Dacă ai ajuns aici, vă rog citiți și:

Recorder: Cum să ajungi director de școală cu nota 4 la concurs