Închide
de Sofia Crudu, profesoară la Little London International Academy și actriță
,,Ce faci mami, ești bine? Ce-ai mai făcut azi?
Sunt bine, doar știi că eu mereu sunt bine cu mine. Tu, ai mai pus ceva pe tine? Ai mâncat azi? Te-ai odihnit? Mai ia si tu o pauză”.
Dacă acum vreo 20 de ani nu prea luam in seamă vorbele, azi le aștept cu bucurie, pentru că știu că mama e acolo, are cine să mă întrebe.
Să te naști la 7 luni și să fii bine e o provocare.
Să te naști la 7 luni in anii ’50 și viața ta să depindă de un incubator mic aflat într-un oraș de provincie din nordul țării e o provocare si mai mare, e clar că ai ceva de spus pe lumea asta. Și a spus.
Toc, toc, toc…!
De fiecare dată când aud zgomotul pantofilor cu toc cui, gândul îmi fuge involuntar la mama. E un sunet tare drag al copilăriei mele: mama coborând cele două etaje ale blocului in care locuiam, mama plecând și apoi întorcându-se de la serviciu sau dintr-o vizită, sau mama urcând aceleași scări, la braț cu tata, atunci când se întorceau de la o petrecere.
Am si acum imaginea vie a dormitorului părinților unde, de o parte si de alta a patului, tronau tot timpul cărți. Mereu altele, și niciodată nu se terminau.
Momentul preferat era seara, și gândul că mă simțeam în siguranță, de acolo mi se trage: părinții care ne spuneau ,,noapte bună!”, veioza aprinsă, și cufundarea in liniștea nopții cu imaginea alor mei citind.
Prima amintire clară e undeva in jurul vârstei de 4 ani, când, supărată că nu am primit o porție dublă de desert, am fugit de la grădiniță, in plină iarnă, doar in șorțuleț si papuci de casă. Pe drum am realizat grozăvia, și lacrimile și îmbrățișările de spaimă ale mamei atunci când am ajuns teafără, mi-au confirmat că n-a fost tocmai bine ce-am făcut.
Mama a trăit și simțit o viață printre copii, și eram deja la liceu când, in cartierul nostru mic de la Bacău, am surprins-o de multe ori in întâlniri cu foștii elevi, atunci deja liceeni, și care o căutau doar ca să mai povestească.
Da, atunci îmi stârnea si urme de gelozie, pentru că trebuia să o împart cu alții. Si am tot împărțit-o: cu prietenii ei, cu sora, fratele sau tata, cu colegele.
Si pentru că cel mai bine învățăm din ce vedem la oameni și nu doar din ce spun, sunt momente care mi-au marcat traiectoria omului care sunt, pentru că am văzut.
Îmi amintesc de clasa a VII a, momentul în care am devenit, cel puțin fiziologic, femeie. Țin minte, pentru că l-am perceput ca pe un eveniment foarte important. Dureri, stări de rău, și mama care o rugase pe dirigintă (ce îmi era si profesoara de limba română) să mă păsuiască in ziua respectivă cu ascultatul, pentru că…și ii dă detalii. Profa, ,,binevoitoare”, mă ascultă si îmi iau primul 4 din viața mea. A doua zi, mama venit val-vârtej la școală, și cu un curaj nebun pentru acele vremuri (tovarășa era cu funcție mare in partid), i-a reproșat că nu are tact pedagogic, că nu știe sa lucreze cu suflete, că și-a ales meseria in mod greșit.
Mama a fost atunci eroina mea, si momentul la care am asistat, chiar dacă nu mi-am dat seama pe loc, a contat in formarea mea.
Mama. Mama este unul dintre cei mai erudiți oameni pe care ii cunosc, se însuflețește brusc când e vorba de operă, muzică clasică, picturi, muzee, cărți cu nemiluita, și de multe ori mă întreb de unde vine această pasiune. Poate vorbi ore întregi de Carmen de Bizet, Boleroul lui Ravel, Chopin ori Brahms, recunoaște partituri doar după primele note, se minunează de fiecare dată în fața picturilor lui Ivan Aivazovski (mamă, au trecut 40 de ani, și îmi amintesc cu exactitate albumele de artă pe care le răsfoiam împreună); e de ajuns să ne plimbăm pe o stradă din București, si să povestească istoria străzii, a celui ce poartă numele acesteia, sau a arhitecturii unei clădiri. La mama am auzit pentru prima dată de ,,sfânta zeciuială”: in fiecare lună când luau salariile, ai mei mergeau la un depozit de carte si lăsau acolo 10% din venituri.
Până în 1989 era singurul loc în care aveam pile, și zău că n-ar fi putut exista ceva mai bun: cărțile ne țineau de multe ori de foame, de sete, de bucurie si speranță. Cărțile mi-au deschis larg ochii, și am înțeles destul de devreme că lumea nu se oprește in orașul natal.
Am urmat același traseu ca al mamei, liceul pedagogic. Mama a fost foarte fericită când a aflat că fostul ei diriginte o să fie si dirigintele meu. La câteva săptămâni după începerea școlii (eram in toamna lui ‘ 89), dirigintele
mi-a spus cu cea mai seacă voce: ,,Îmi pare rău, nu ești ca mama ta! Doina purta codițe, era mai serioasă, nu era implicată in atâtea activități extrașcolare”. Și așa a rămas până la sfârșitul liceului: am trăit în umbra mamei mele premiante si serioase. Și-am mai făcut ceva ca să-i dovedesc dirigintelui că are dreptate: m-am vopsit in cel mai aprins roșu (până atunci părul meu nu văzuse niciodată vopsea). Mi-am văzut de școală, am iubit zilele de practică pedagogică, iar relația cu dirigintele a rămas doar una formală (apropo de ce înseamnă oameni cu har la catedră).
Și-apoi a urmat perioada aceea efervescentă de după ’90, când ziarele ce acopereau toate culorile politice si-au făcut loc in viața noastră, si in tabieturile zilnice alor mei.
Nu înțelegeam tot, dar pasiunea cu care făceau si trăiau politica vremurilor, mi-au deschis si mie apetitul pentru tot ce înseamnă implicare in viața cetății.
Cafeaua, nesfârșitele discuții despre politică, Eliade, Liiceanu, operă, bucuria schimbării din ’96, Regele Mihai, Europa liberă, proteste, vioară, dans, muzee și albume de artă, teatru, rochițe de pânză topită de la Fondul plastic, părul lung si arămiu, ciorapii fini de mătase, rotocoale de fum, machiaj fin si asortat, limba română cu perfect accent literar, iar operă, respectarea cuvântului dat și apoi cărțile, iar mă întorc la nelipsitele cărți.
La mama am auzit pentru prima dată, acum niște zeci de ani, vorbele atât de des folosite de psihologii generației noastre: ,,eu nu mă plictisesc niciodată cu mine”.
La mama am văzut cum pot umple spațiul dintre mine si lume cu empatie si bucurie. De la ea am învățat să mă uit cu admirație și nu cu invidie (la femeile din jurul meu), și să spun asumat acest lucru.
Tot la mama am auzit pentru prima dată în anii ’90 de orfelinatele groazei, și de dorința ei de a înfia un copil (noi eram deja trei frați), fapt ce nu s-a putut însă materializa.
Si alături de mama am ,,vâslit” prin adolescență cu fireștile neascultări, revolte, rebeliuni și certuri, împăcări, momente care au făcut ca să înțelegem si să ne înțelegem mai bine nevoile.
Și nu în ultimul rând pasiunea mamei pentru tot ce înseamnă Univers, și dorința cea mai mare a ei – să se întâlnească cu extratereștri. Dacă atunci când eram mică mă uitam la ea și mă-ntrebam dacă să o iau sau nu in serios, acum încep să cred că mama ii va întâlni cândva.
Mama nu vrea deloc să îmbătrânească, si de când a ieșit la pensie a descoperit calculatorul cu tot ce înseamnă el, de multe ori lăsându-ne pe toți gură-cască.
Dacă mama se năștea într-o țară liberă, ar fi fost orice și-ar fi dorit, și ea e exemplul că nu există limită de vârstă atunci când vrei să înveți.
Mama e cel mai mare susținător al meu când e vorba să încep o școală, să mai studiez sau să învăț ceva.
Mama a înțeles că lumea se schimbă, generațiile care vin sunt altfel, dar la fel de curioase și doritoare să exploreze lumea.
Mă bucur că ii pot spune mamei cât de mult o iubesc, și că muncim împreună să avem o relație autentică.
Mama e perfectă cu toate imperfecțiunile ei, așa cum e orice mamă de pe lumea asta.🥰
Și toate astea au fost posibile pentru că l-a avut alături pe tata, care a iubit-o așa cum doar oamenii mărinimoși si buni știu să iubească. M-am gândit la ai mei cu recunoștință: pot sa-mi trăiesc viața autentic, pentru că, undeva-cândva, o mamă si un tată, perfecți în imperfecțiunile lor, m-au învățat să fiu.
