Vorba Mamei: Numai dacă înveți bine și ești prima n-o să ai o viață ca a mea!
16 Iunie 2022, 12:39
de Anamaria Nedelcoff, jurnalistă
“Să înveţi! Numai dacă ai carte o să scapi din văgăuna asta! Numai dacă înveţi bine şi eşti prima n-o să ai o viaţă ca a mea! Şi, Anuţă, niciodată să nu fii ca mine! Niciodată! Ai auzit?!?”
Mi-o amintesc pe mama când mi-a zis asta. Plângea. Ştiu cum mirosea afară. Ce mâncare făcuse, veşnica tocăniţă de cartofi ce se făcea între salariile luate de tata de la mină, când nu erau bani.
La vremea aia, mama era cu vreo cinci ani mai tânără decât sunt eu acum. Era îmbrăcată cu o fustă cu elastic pe care şi-o cususe singură, dintr-un material cu flori. Materialul ăla fusese o draperie înainte. Nu erau bani ca să-şi cumpere şi ea haine noi. Era încă de pe atunci bolnavă, săracă şi sătulă de greutăţi, într-un colţ de ţară, la sute de kilometri depărtare de familie, care oricum n-ar fi avut cu ce s-o ajute.
Şi am învăţat. Mult. Am fost prima. Am primit coroniţe. Diplome. Premii. Am detestat toate astea, pentru că la fiecare serbare de final de an vedeam privirile batjocoritoare ale celorlalte mame, aţintite asupra mamei mele care nu se machia şi era ponosită. Îmi doream s-o apăr, să urlu, să le pocnesc pe toate femeile alea care râdeau când apărea mama pe uşă, mai ales că se luau şi de multele ei kilograme în plus. Lui Grigore, un coleg de clasă, i-am scos un dinte, într-o zi în care o imita pe mama cum intră pe uşă şi îmi spunea cum “mă-ta ocupă tot spaţiul”, în timp ce ceilalţi râdeau. Cu o schemă de karate i l-am scos, cum văzusem eu într-un film cu Bruce Lee odată.
Şi atunci am avut o idee, printr-a cincea. A venit serbarea, mi-au pus coroniţa, mi-au dat diploma şi premiile. Iar eu trebuia să zic ceva frumos. Am ieşit în faţă şi am zis:
“Îi mulţumesc mamei mele, căci fără ea nu aş fi reuşit! Ea este cea care face temele cu mine în fiecare zi şi are grijă de toate trei!”.
M-au aplaudat, viperele alea se uitau şi mai urât către mama, iar eu m-am simţit răzbunată. Apoi ruşinată. Iar mai apoi vinovată. Însă aş fi vrut să nu fie nevoie de asta. Să nu fiu atât de încrâncenată. Să nu simt batjocura atât de tare, că era suficientă sărăcia, de una singură. Aş fi vrut să fiu doar un copil. Care nu vede, nu aude şi nu trebuie să lupte atât pentru a fi cel mai bun.
Anii au trecut şi am măturat scări. Îmi era cumva ruşine, că ar râde colegii dacă ar afla. M-ar judeca. M-ar arăta cu degetul. M-ar batjocori din nou.
Şi nu a existat dimineaţă în care să nu mă duc cu găleata de gunoi la ghenă, să privesc ceaţa care se lăsa peste munţi şi să-mi spun: “Jur că o să învăţ atât de bine, încât o să scap din văgăuna asta! Jur că o să plec de aici şi n-o să mă mai întorc vreodată! Jur că n-o să am niciodată viaţa amărâtă a mamei! Că n-o să fiu ca ea!”.
S-au dus şi mai mulţi ani de atunci. Şi am momente multe în care-s mândră de mine. Că am reuşit. Că sunt bine. Că “am scăpat din văgăuna aia”.
Şi da, nu am ajuns ca mama. Eu nu sunt la fel de puternică şi rezistentă ca ea. Eu, la 36 de ani, am doar două pisici şi un căţel, iar viaţa mea, deşi grea, a fost mult mai blândă şi mai generoasă cu mine decât a fost cu ea.
Iar acum, pentru mine, mama e unul dintre exemplele mele bune, oricâte lucruri aspre ne-am mai spune câteodată. Când mă supăr pe ea şi-mi promit că gata, de data asta voi sta supărată o veşnicie pentru cine ştie ce prostie, îmi aduc aminte de ea, într-o zi de vară, plângând şi strigându-mi cu disperare: “Să nu fii ca mine, Anuţă! Niciodată! Ai auzit?!?”
Superb scris. Fata asta frumoasa si desteapta parca ar fi sora mea…Am scris cartea LUNI, DUPA PASTE, LA UNGURENI si am scris acolo exact ce scrie distinsa jurnalista. Am 0725892922. Felicitari si succes, pe mai departe !!
Da într-adevăr frumos scris și FELICITĂRI că a reușit să scape de un loc cu convingeri limitative urâte și de Sărăcie cea mai urâtă și mai grea decât orice boală de pe pământ chiar și decât Moartea.Numai cine nu știe nu crede .
Mie îmi pare ca plânge real. Plânge cu litere, într-o proză veșnică, în care sunt deslușite caractere. Oameni căliți în suferință. Iar ea a juns la nivelul la care plânge o lacrimă pentru un univers. Cu siguranță va scrie mai vibrant, pe zi ce trece…
Povestea ta și a mamei tale m-a emoționat până la lacrimi, e tristă dar adevărată, cred că multă lume se va regăsi. Din fericire nu am aceiași poveste la fel te tristă, dar nici eu nu am avut tot ce mi-am dorit, iar mama săraca, mereu ne pune pe primul loc și ne lua nouă, mereu se lăsa pe ea, ei nu își cumpăra, mereu zicea că nu se îndură și pentru ea. Iar acum că am crescut și am început să fac eu bani, mereu încerc să compensez asta cumva. Chiar dacă acum nu mai are copii de grijit și stă mai bine financiar, dacă îi place ceva de la mine (genți, adidași, parfumuri) i le dau ei, ca să răsplătesc măcar jumătate din efortul ei de atunci, deși ea o făcea natural ca orice mamă bună.
Îți mulțumesc pentru dragostea, recunoștința și mai ales pentru înțelepciunea de a urma sfaturile mamei tale nemuritoare!