Vom afla că nu stăm bine. Dar cine credea, pe bune, în cei 85% dintre copii cu medii peste 8.50?

de Gabi Bartic, CEO Brio

În țara în care tezele, lucrările și examenele au devenit motive de ritualuri mistice, în țara în care nu e om să nu se înfioare (și nu într-un fel plăcut) la auzul sintagmei „scoateți o foaie de hârtie”, iată câteva cuvinte ce detensionează atmosfera: NU MAI DĂM TEZE, NU MAI AVEM MEDII!!!!

Am testat pe copilul propriu reacția la cele mai recente anunțuri venite dinspre Minister : i-am spus ieri, în timp ce ne întorceam de la after-school, că nu va mai avea note pe parcursul anului, ci niște teste de final de an. Întâi m-a întrebat „De ce????” și apoi a spus „OK, nu mă mai chinui să mă gândesc care e media între un B și 2 FB”.  Am realizat, ascultându-mi copilul de clasa a treia că nu are cum să ne chinuie ideea de evaluare (el dă câte 3 teste pe săptămână), ci ne sperie lipsa de predictibilitate, incertitudinile legate de dificultatea sau conținutul subiectelor, presiunea colegilor pe rezultat, presiunile părinților pe notă și așa mai departe. În ultimă instanță, pe copii și pe părinți îi apasă, înainte de comparațiile ciudate pe care le tot fac între ei, conștiința că fiecare punct în minus la Arte sau Sport poate face diferența între liceul din topul personal și cel de pe locul 3.

Ne plac clasamentele. Dar doar cele în care copiii proprii sunt pe primul loc. Celelalte ni se par irelevante. Ne plac profesorii severi, dar doar cei care găsesc ceva special în copiii noștri. Pe scurt, există un nume  pentru această boală a părintelui: „addiction to good news”. Și de acolo, din faptul că nu putem, nu știm și nu vrem să gestionăm ideea că am avea un copil mediu, sau, Doamne-ferește, unul mai slab la un subiect sau altul, punem presiune nu pe cunoștințe, ci pe apariția în topul x sau y. Și de acolo am citit și am auzit despre tot felul de ritualuri ciudate înaintea tezelor și de tot felul de superstiții asociate lucrărilor de control. Lucrăm, ne-am obișnuit să lucrăm cu tot felul de variabile: e veselă profa, părea supărată, i-am dus un buchet de flori, am negociat cu ea un subiect etc. Notele spun orice, doar ce știe copilul – nu. Avem 85% dintre copii cu medii peste 8:50. E clar, undeva greșim. Sigur că greșim, dar nu la copiii noștri, la ceilalți. Ai noștri sunt perfecți.

În tot acest peisaj, ne bucură, cum altfel, anunțul legat de lipsa evaluării. Lipsa tezelor și lucrărilor obligatorii, a notelor „din catalog”. Ne bucură, cum ne-a bucurat cândva popularizarea alternativelor educaționale care nu dau note copiilor. Ne scapă un aspect: învățarea continuă, cea pe care noi nu eram obișnuiți să o practicăm, este esențială. Testarea standardizată, despre care vorbea Ministrul, la pachet venită cu lipsa tezelor, evaluează TOATE capitolele studiate, pe TOATE nivelurile de dificultate. Există, am mai spus și există sute de pagini de cercetări care documentează acest aspect, al minusurilor testării standardizate. Și sunt multe, evident, nu exista sistem perfect. Orice standard e însă mai bun decât niciun standard. Putem să dezbatem (și vom dezbate, nu am dubii) la nesfârșit minusurile testării standardizate. Ce nu putem combate e rolul esențial al feedback-ului pe care instrumentele standardizate îl dau, cantitatea uriașă de date ce vor rezulta în urma acestor seturi de teste. Și dacă vom ști să le folosim pentru a crește, nu pentru a le îngropa (pentru că noi avem această naturală tendință de a decima tot ce ne e de neînțeles sau nou), anunțul de azi ar putea fi un prim (uriaș) pas înspre onestitate, înspre lumină, pentru educația românească.

Vom afla că nu stăm bine. Dar cine credea, pe bune, în cei 85% dintre copii cu medii peste 8.50? Vom ști însă și ce putem face pentru a ne fi mai bine.