fbpx

Valeriu Nicolae: „Să schimb în bine viitorul unui copil este pentru mine cam cea mai mare bucurie posibilă“

„Cum te prezint, e suficient dacă scriu că ești activist pentru drepturile omului?“, l-am întrebat pe Valeriu Nicolae. „Zi că-s rătăcit în meandrele concretului“, mi-a răspuns. „A, nu, asta în niciun caz nu scriu“, i-am zis, „cine m-o fi pus să te-ntreb, nu, mai bine, îmi vedeam eu de treabă?“ Valeriu s-a gândit puțin, puțin mai mult, de fapt, începusem deja să sper. „Magnoliu vreau să mă prezinți. Sau cum vrei tu, numai Superman să nu fie.“ 

Valeriu, cum ai fost tu educat, prin ce metode?

A fost o abordare complexă și multidisciplinară. Cu vacile, caprele și câinii la Budrea, cu șuturile pe stradă la Caransebeș, cu poveștile bunicii și cu grădinița unde eram cel mai „bronzat”.

Cum era societatea când erai copil? Ce înțelegea familia ta prin educație, ce înțelegeau profesorii tăi?

Eu sunt convins că nu e posibilă o copilărie mai fericită decât a mea. Prindeam porumbei la oală, în Balta Sărata se înjura în 5 limbi pe stradă, așa că nimeni nu era mai cu moț, la Budrea eram un fel de prinț căci aveam pantofi de lac, iar marea majoritate a verilor mei erau toată vara în puța goală. Mama a fost foarte clară de la început: fie mă țin de școală, fie nu o să am control asupra propriului meu cur. După o tufleală de nu puteam să stau pe scaun, am decis că educația e importantă. În momentul în care am descoperit că cititul poate duce la făcut de bani am devenit un elev model. Furam un ziar de la un vecin, notam înmormântările, stăteam la răspântii și adunam banii pe care îi aruncau pentru mort. Aia a fost o perioadă foarte prosperă și extrem de instructivă educațional. Am avut o mare majoritate a profesorilor care m-au ajutat foarte mult și doi-trei prostovani rasiști.

În ce fel te simțeai tu diferit de ceilalți copii? În ce fel te făceau ei să te simți diferit? Dar adulții?

M-am simțit diferit când m-am mutat la Craiova și copiii nu se jucau cu mine, că eram țigan. A trecut repede, mai ales după ce din banii de la înmormântări am luat o minge de fotbal și am descoperit o livadă de cireși. Incidente cu adulți care urau  țiganii am tot avut, dar la bloc eram o mică vedetă, așa că nu prea îmi păsa. În plus, unchiul Nini a venit odată în vizită și i-a arătat șuriul unui domn care mă înjura de fiecare dată când mă prindea și de atunci nu am mai avut probleme. Domnul în cauză aproape îmi dădea „Sărut mâna!“ când mă vedea.

Ai fost ceea ce se numea „un copil cuminte“, idealul oricărui părinte din acele vremuri?

Nu știu. Am fost bun la școală și la sport, dar nu am fost niciodată prea cuminte. Mama trebuia să aibă grijă de trei copii și de un bețivan, așa că nu prea remarca dacă eu eram sau nu cuminte și oricum în comparație cu frate-miu am fost un îngeraș. Puiu a fugit de acasă, a furat haine, a vrut să treacă granița – ar fi fost greu să nu fiu mai bun decât el.

Cum a fost experiența ta cu școala românească, la toate nivelurile?

Super. Am fost îndrăgostit de o mulțime de blonde și am fost tare fericit la școală. Au mai fost și probleme, câteva mai urâte, dar acestea au fost excepții. Am avut tot timpul colegi foarte faini.

Dar experiența ta cu societatea românească?

După 1989, a fost ciudat câțiva ani buni. Eram brusc mai țigan ca înainte și mai sărac. Acum este mult mai bine.

De ce-ai plecat din țară, Valeriu? De ce te-ai întors?

M-am simțit și străin, și sărac. În retrospectivă, am fost un bou, dar am avut noroc căci plecările m-au făcut mai bun. M-am întors pentru că iubesc tare România.

Cum ai început proiectul „Băieții din Deltă“ și care au fost piedicile de care te-ai lovit în derularea lui?

Am vrut să nu fac ceea ce făceau cei din jurul meu. Adică să vorbesc și să mă plâng despre ce nu fac alții, fără a face nimic eu însumi. Am simțit că ar trebui să întorc ceea ce am primit eu și așa am început temele în Ferentari. Piedici au fost cu lumea neobișnuită cu ideea de a face bine dezinteresat.

Dar surprizele plăcute care-au fost?

Voluntarii care vin în fiecare săptămână și muncesc cu puștii din ghetou. Cu mult peste 100 de oameni care mă fac pe mine mult mai bun și pe copii mult mai fericiți. Faptul că văd atâtea acte de bunătate dezinteresată mă surprinde în fiecare săptămână. Medici, dentiști, oameni de afaceri, meșteșugari, profesori, ingineri, IT-iști, bancheri, procurori, juriști, contabili vin în fiecare săptămână în cel mai rău famat loc din București să ajute niște copii săraci.

Sunt mulți luptători cu vorba pentru egalitatea de șanse a romilor, dar totul se termină când se-ntâmplă să aibă de-a face direct cu romii. E doar ipocrizie, Valeriu? Spunem ce credem că trebuie spus, ca să dea bine, dar facem cu totul altceva?

Sigur că e și ipocrizie. Dar încet-încet ne facem bine. Eu cred că binili va învinge, mai ales dăcă îi dăm și noi ceva șuturi.

Unde sunt locurile unde nu ai fost discriminat pentru că ești rom? Sigur, la România mă refer, în primul rând.

Am fost discriminat cam peste tot, dar am fost și avantajat cam peste tot, deci se compensează la mine. Acum mi se pare că sunt un răsfățat pentru că primesc mult mai multă atenție și respect decât cred că merit.

Totuși, ți s-a întâmplat și în străinătate să fii discriminat din cauza apartenței etnice? A, încă ceva: ai fost vreodată discriminat în afara țării pentru că ești român?

Da. Dar am fost și avantajat. În SUA, lumea credea că sunt boem, romantic și un super-amant pentru că sunt țigan. Scriam algoritmi, dar dacă șefa mea, o femeie extrem de frumoasă și deșteaptă în general, a crezut asta, cine eram eu să o dezamăgesc…

Ai avut vreodată tendința să discriminezi pe cineva? Ai și făcut-o? Poate ți se pare bizară întrebarea mea, însă adesea ne trezim că facem lucruri pe care ni le-au făcut nouă de alții, lucruri care ne-au durut.

Am descoperit că absolut neintenționat am rănit oameni cu care am lucrat. Nu am vrut să discriminez, dar rezultatul a fost unul prost. Am descoperit că pot în orice moment să fiu un dobitoc, așa că încerc să mă controlez cât mai bine. Am fost de mai multe ori mârlan în trecut și fac tot ce pot să nu mai fiu.

Este mai greu pentru copiii romi să aibă încredere în ei înșiși că pot învăța decât să învețe propriu-zis? Acolo, la stima de sine scăzută, este frâna principală? E valabil pentru orice om: dacă ți se tot spune că nu ești suficient de bun, ajungi s-o crezi și tu.

Da, este mai greu pentru că șansele nu sunt egale. Dacă părinții sunt săraci și analfabeți, valoarea educației în familie este alta decât în familiile din clasa de mijloc. Și, da, au fost copii care îmi spuneau că noi, țiganii, suntem mai proști. Cred că asta m-a durut cel mai tare.

Pe de altă parte, este vorba și de mediul în care cresc copiii. Reușești împreună cu voluntarii să ajungi și la părinții lor?

Da. Acum reușim să strângem la ședințele cu părinții mult mai mulți părinți decât reușește școala.

Cum sunt profesorii acestor copii?

O bună parte dintre ei, foarte slabi. Sunt și profesori buni, dar, din păcate, sunt doar excepții.

Îmi spui, te rog, cum a fost în Suedia? Și de ce a fost? A, și cum s-au simțit copiii cu care ai fost când au ajuns în preajma reginei?

Am fost nominalizat pentru World’s Children’s Prize Am scris despre asta în Dilema Veche. Aici și aici. Pentru copii a fost senzațional.

Valeriu, ce crezi tu că trebuie schimbat în ce privește politicile publice antidiscriminare etnică? Crezi în posibilitatea schimbărilor în scurt timp sau este nevoie de zeci de ani?

Aici este dificil. Trebuie schimbate mentalități de ambele părți. Romii nu sunt nici determinați genetic să fie criminali, nici sfinți discriminați. Trebuie să avem o reformă profundă a elitelor politice românești, inclusiv a celor care îi reprezintă pe romi, și o reformă serioasă a societății civile, care este departe de a fi transformativă. Din păcate, apetitul pentru corupție și lipsa de responsabilitate civică sunt cu atât mai rampante cu cât comunitățile sunt mai izolate și mai sărace.

Să presupunem că ar avea copiii în programă o materie unde să învețe ce este egalitatea de șanse, să înțeleagă ce este discriminarea, chiar și în formele ei cele mai subtile. Dar dacă în familiile lor și în societate se practică discriminarea, ce șanse ar fi ca acești copii să internalizeze ce învață la școală?

Ar fi mult mai bine decât este acum. Schimbările vin de obicei cu pași mici.

Bucuriile tale în urma a tot ce faci împreună cu acești copii – evit să spun „satisfacții“, cum evit să spun și „pentru acești copii“ – care sunt?

Să schimb în bine viitorul unui copil este pentru mine cam cea mai mare bucurie posibilă.

Interviu de Ana Barton

Fotografii din arhiva lui Valeriu Nicolae