Un pronume prea posesiv

Al meu, al tău, al lui, al ei, al nostru, al vostru, al lor. Oameni, animale, pământuri, forfecuțe, mașini, lacuri de unghii. De-a valma. Toate sunt ale noastre.

Obiectele sunt, bucățile de pământ sunt. Și casele sunt. Dar oamenii? Oamenii nu sunt proprietăți. Și cum ai vrea să spun, atunci? Să nu mai zic mama mea, copilul meu, soția mea, bunicul meu? Ba sigur că da, tot așa, cum altfel? Ce vină are bietul pronume? Niciuna.

Problema apare când devenim noi foarte posesivi, când ajungem să credem că avem drept de viață și de moarte asupra apropiaților noștri pentru că, nu-i așa?, sunt ai noștri. Când soția nu are voie să poarte o fustă mai scurtă sau o bluză decoltată, când soțul nu poate ieși să se vadă cu prietenii fără soție, când mamei i se cere de către adolescent să-i facă patul, când bunicul trebuie să facă piața pentru că e pensionar și are timp, chiar dacă e bătrân, chiar dacă e bolnav, când copilului îi spun toți adulții din familie cum e mai bine să facă orice, fiindcă ei știu întotdeauna, ei sunt cei mari: părinți, bunici, unchi, mătuși. Chiar și frați mai mari, care au trecut prin aceeași experiență educațională cu aceiași părinți, firește, iar acum, deși i-a traumatizat, o aplică și fraților mai mici. Fiindcă rămâne în noi ce fac părinții, nu ce ne sfătuiesc părinții. Și ne trezim că le repetăm gesturile, da, acele gesturi, acele atitudini care ne-au provocat suferință. Le repetăm și față de partenerii noștri de viață, dar și față de copiii noștri.

Posesivitatea sufocă și, evident, are efect invers, căci orice om are nevoie să respire bine. Controlul este cel care îi va îndepărta în timp pe apropiații noștri de noi, fie că sunt partenerii noștri de viață, fie că sunt copiii noștri. „Tu ce vrei?“ e o întrebare simplă și directă. E și o dovadă a respectului, dar și una a iubirii. Se poate traduce prin „Îmi pasă de ceea ce simți, de ceea ce îți dorești, vreau să-ți fie bine, să fii fericit, pentru că te iubesc.“ Sigur că asta nu înseamnă că vom lăsa un copil mic să se rostogolească pe niște scări de piatră pentru că spune că asta își dorește. E mic, nu e conștient de pericol. Însă poate fi întrebat ce poveste vrea să i se citească, ce-ar vrea să mănânce, dacă vrea în parc sau să stea în casă și tot așa.

Nimic nu educă un om mai bine decât respectul și dragostea arătate permanent, chiar și atunci când copiii greșesc. Toți greșim și niciunuia dintre noi nu-i place să simtă că nu mai este iubit și respectat fiindcă a greșit. „Ești al meu, faci ce vreau eu“ arată că respectul nu și-a făcut cuib în acea relație. Iubirea, nici atât. Pentru că iubire fără respect pur și simplu nu există.