Închide
Un an de la „vara demnității” profesorilor
de Daniela Vișoianu, expertă în educație
30 mai 2023
Îmi imaginez că zilele acestea, răsfoindu-și amintirile de pe rețele de socializare, profesorii își pot aminti despre „vara demnității” – protestul lor pentru o viață mai bună, pentru respect și apreciere. Am fost atentă de la prima aniversare – întâia zi de protest și, cumva, sunt tristă să nu fi citit vreo aducere aminte, vreo analiză, o evaluare a ceea ce s-a obținut, a ceea ce s-a schimbat.
Poate și pentru că… nu s-a schimbat aproape mai nimic.
Ceea ce puteam să anticipăm dinainte, pentru că știm teoria și știm că o majorare salarială generează bucurie vreo două-trei luni. Dacă ceva nu îți place la un job, nu (doar) majorarea salarială este soluția.
Părinții de-a opta sunt toți „în tunel” – e un fel de culoar îngust, fără pereți însă, în care totul ți-e împotrivă și miza ta este să stai concentrat la ritmul sacadat al perioadei, între școală, banchetul de absolvire și meditații.
Părinții de-a noua, care anul trecut se întrebau dacă EN se va ține sau nu la timp, constată că a fost greu să descarce tot ce au adunat, emoțional vorbind, că a noua a fost așa-și-așa, că merită să fie mândri că au reușit transferul sau au renunțat la idee.
Aș putea continua cu ce se întâmplă la înscrierile la creșe și grădinițe, cu miza infinită de la pregătitoare.
Dar mai ales cu tăcearea candidaților la primărie care nu promit nici program într-un singur schimb, nici obligarea dezvoltatorilor să aloce teren pentru infrastructură educațională, nici masă caldă, nici program de școală după școală și nici creșe și grădinițe de vară. Că toți părinții din București, aștia care produc PIB de-am devenit printre regiunile bogate ale Europei, își pot lua concediu toată vacanța, au bone și termină programul la 12.00.
Cumva pare că părinții au înțeles că depinde de ei, că decizia de a avea copii este o alegere individuală și, dacă își doresc și servicii publice de calitate mai bine încearcă altă țară. Sau sistemul privat.
Și totuși…
Profesorii par tot singuri în sala de clasă, semnele bune sunt tot rare, unii continuă să își facă treaba, alții lipsesc din când în când. Oameni suntem, toți avem și-o viață. Și niciun mecanism în practică care să asigure suplinirea unui profesor care nu poate veni la oră. Că moare bugetul de stat dacă intră altcineva la oră decât titularul care poate s-ar duce la un curs…, de exemplu. Sau are o urgență personală, alta decât medicală.
Cum spuneam, nu aniversăm că nici nu e prea clar ce ar fi de aniversat…
Pe carieră didactică încă nu vedem noile programe de formare inițială. Da, am văzut că dl profesor Ciolan a anunțat că nu vor fi profesori de științe peste câțiva ani. Îmi permit să completez: nu vor mai fi fizicieni, chimiști și alte tipuri de profesioniști care să vrea să devină profesori… că ei învață cu totul altceva la facultate. Am ratat această discuție, am ales statu-quo-ul, aia e.
În plus, eu am și-o mică curiozitate – nu a avut timp să caut informații despre ce s-a întâmplat cu absolvenții de masterat didactic, câți dintre ei sunt acum la catedră?
Știu, știu… copiii vor fi bine când profesorii lor vor fi bine. Dar e valabil și invers, profesorii vor fi bine când vor avea spații (mentale dar și timp) să vorbească, să fie ascultați, să fie sprijiniți și apreciați.
Fix ca și elevii lor.
Și imposibil când ești la liceu și constați că vei avea 18 medii la finalul anului școlar. 18. Asta scriu la final, că să aduc aminte că testul de modernizare al școlii românești nu este reforma ARACIP sau ARACIIP, nici desființarea inspectoratelor, nici „politizarea” (despre care îmi propun să scriu zilele acestea).
Ci fix reforma de curriculum, organizarea lui.
Acum un an 23.000 de profesori au mers în marș din Piața Victoriei până la Palatul Cotroceni.
Au făcut-o pentru ei și pentru noi toți.
Dar nu avea cum să fie suficient.