Închide
„Un tânăr devine adult cu trei ani mai repede decât cred părinții lui și cu doi ani mai târziu crede el însuși.” Lewis B. Hershey
Acest citat explică, dintr-o anumită perspectivă, diferența de percepție asupra perioadei adolescenței: cum văd părinții și cum vede adolescentul această perioadă. De aici și numeroasele situații dificile și provocări pe care le aduce cu sine frumoasa și tumultoasa perioadă a adolescenței.
Dacă vârsta de 10-11/12 ani corespunde unui echilibru/stabilități a copilăriei, vârsta de 12-16/17 ani corespunde unei aventuri. Am putea considera adolescența un vapor „care se zbate” în apele unei mări învolburate, căutându-și drumul spre țărm. Se mai spune că perioada în care adolescentul ajunge la vârsta adultă e aceeași cu cea în care părinții lui îmbătrânesc cu 20 de ani. Adolescența pare să fie vârsta propoziției „Nu ne mai înțelegem deloc!” (Isabelle Filliozat).
Aproape că părinții nu-și mai recunosc copiii deveniți adolescenți. Și asta pentru ei se schimbă, se schimbă și nevoile lor, iar părinții sunt luați prin surprindere (știm despre adolescență că va veni, citim, ne informăm, dar, când vine…părinții sunt mereu surprinși și, de multe ori, nepregătiți). Nu mai sunt copiii de altădată…dar, de ce? Și cum reușim să păstrăm puntea comunicării cu ei?
În primul rând, este bine să înțelegem că acum ei sunt și nu mai sunt copii. Nevoile lor s-au schimbat:
° Ei sunt în căutarea identității, iar importanța grupului de prieteni nu este de ignorat, de aceea acum părerile grupului de prieteni par să fie mai importante și să conteze mai mult decât cele ale propriilor părinți;
° Chiar și așa, ei au nevoie de iubirea, atenția și sprijinul părinților. Rolul părinților este, acum, acela al unui port, în care vaporul vine pentru „a-și umple rezervorul” și pleacă.
° În căutarea lor spre propria identitate, ei au nevoie să se diferențieze de adulții din viața lor, au nevoie să se simtă și să fie DIFERIȚI – ei pot fi animați de idei filosofice sau de voluntariat, sunt foarte curioși și chiar cred că pot schimba lumea (și chiar pot).
° În această furtună, ei au nevoie de limite (pentru că sistemul lor decizional nu este, încă, suficient maturizat – de aceea mulți adolescenți prezintă comportamente de risc) și
° Au nevoie să fie ascultați, să știe că ei contează.
Odată ce înțelegem toate aceste nevoi ale adolescenților și părinții își modifică și ei așteptările și perspectiva asupra copiilor lor, este bine de știut și faptul că „ușile trântite”, „tonul răstit/ridicat”, reacțiile emoționale exacerbate au și o explicație biologică. Structurile cerebrale nu au ajuns, toate, la maturitate. Cortexul cerebral, structură care are rol esential în reglarea comportamentului individului, formarea personalității, în luarea deciziilor și controlul impulsului nu este, nici el, maturizat – el ajunge la maturitate în jur de 20-25 de ani. De aceea, adolescenților le este foarte dificil să-și controleze emoțiile și impulsurile, ridică vocea foarte ușor, trântesc uși, iar situația poate scăpa foarte repede de sub control.
Ceea ce comunicăm și modul în care vorbim cu copiii/adolescenții noștri modulează și modelează acțiunile și comportamentele lor, le poate crește sau le poate eroda încrederea în propriile forțe, le poate da aripi sau le poate frânge, le poate făuri sau nărui vise.
Ponturi pentru o comunicare eficientă cu adolescenții:
° În loc să negăm sentimentele adolescentului, le putem traduce în cuvinte („Ce carte tâmpită!”…„Înțeleg că ceva din cartea aceea nu-ți place.”);
° În loc să criticăm și să dăm sfaturi, să acceptăm cuvintele printr-un cuvânt sau sunet („Oh!”, „Aha!”, „Iar nu-mi găsesc penarul!” …„Oh!”);
° În loc să căutăm argumente și explicații, putem utiliza imaginația pentru ceea ce nu putem oferi în realitate („Ce grozav ar fi dacă…!”);
° În loc să ignorăm emoțiile și sentimentele adolescentului, să i le acceptăm. Uneori este nevoie să-i lăsăm spațiu și timp pentru a integra emoțiile pe care le simte și apoi să discutăm cu el;
° Când adolescentul reacționează emoțional foarte puternic este de preferat să părăsim locul/încăperea și să așteptăm „să se liniștească apele”;
° În loc să criticăm, să întrebăm și să dăm sfaturi sau să ținem prelegeri, mai bine reflectăm și acceptăm emoțiile adolescentului („A urlat la mine fără motiv!”…„Înțeleg că ești supărat!”);
° În loc să acuzăm, mai bine să definim problema și să oferim informații;
° În loc să dăm ordine, mai bine oferim o soluție sau o variantă posibilă de rezolvare a problemei („Te-ai gândit vreodată să…..?”);
° Nu etichetați și nu jigniți adolescentul („Prostule, puteai să te gândești puțin înainte!”) – efectele acestui tip de comunicare nu vor face altceva decât să erodeze încrederea în el, dar și comunicarea părinților cu acesta;
° Nu cereți justificări ale comportamentului („Spune, de ce ai făcut asta?”), pentru că este foarte posibil ca să nu poată și nu va ști cum să găsească un răspuns care să vă mulțumească (putând crește probabilitatea de a minți); clarificați, mai degrabă, cu el ce s-a întâmplat de fapt și încercați să înțelegeți perspectiva lui;
° Renunțați, puțin câte puțin, la a mai controla adolescentul. El are nevoie de independență, are nevoie să fie validat ca persoană, are nevoie să știe că aveți încredere în deciziile pe care el le ia…așa își va contura identitatea;
° Tratați-l ca pe …un om mare. Nu mai este copil, dar nici adult nu este, încă. Adolescentul are nevoie să știe că vă bazați pe el, că participă la deciziile pe care le luați în casă, că are responsabilități, că este membru egal al familiei;
° Negociați, mai degrabă decât să controlați. Este foarte posibil să fie comportamente care nu sunt de negociat, iar acest lucru trebuie transmis foarte clar adolescentului;
° Acceptați că adolescentul nu mai este un copil…a crescut și are nevoi diferite față de copilul de acum 2-3 ani;
° Nu-i criticați prietenii, ci, mai degrabă, ajutați-l să-și caute propriile valori și principii și să-și găsească prietenii care rezonează cu aceleași valori;
° Nu-l criticați de față cu prietenii sau colegii săi;
° În situații dificile, când reacțiile emoționale escaladează, luați-vă câteva secunde pentru a vă limpezi mintea și corpul…doi vulcani încinși nu duc la nimic constructiv. Ajută să respirați profund de la 1 la 5, să vă conștientizați emoțiile și reacțiile corporale…întrebați-vă ce butoane apasă în acel moment adolescentul dumneavoastră; care sunt nevoile care nu vă sunt satisfăcute în acel moment (de exemplu, nevoia de a fi ascultat) și comunicați acest lucru pe un ton cât mai calm și liniștit. Așa îl veți învăța cum să-și gestioneze emoțiile puternice, precum furia. Dacă unui adolescent îi este dificil să-și controleze emoțiile, fiți dumneavoastră înșivă cel care oferă exemplul echilibrului emoțional (chiar dacă asta înseamnă, de multe ori, să vă mușcați limba).
Să fii părinte nu este deloc ușor, iar să fii părinte al unui adolescent este o adevărată provocare. De la exuberanța copilăriei, trebuie să treceți, în drumul spre maturizare, prin furtuna adolescenței. Însă, să nu uităm că și părinții au fost adolescenți și că această vârstă este o provocare și pentru adolescenți, în aceeași măsură. Dar părinții vor rămâne, indiferent de situație, acel reper și punct de referință al copilului devenit adult.
Acest articol s-a realizat în urma unei videoconferințe pe această tematică, dedicată comunității Liceului Internațional IOANID și coordonată de Mirela Țigănaș (Psiholog clinician specialist/psihoterapeut și consilier școlar în cadrul Liceului Internațional IOANID)
Bibliografie
Autor:
Mirela Tiganas
Psiholog clinician specialist/psihoterapeut
Consilier scolar, Liceul International IOANID
