fbpx

Trebuie să scăpăm de trebuie!

Andreea Talmazan, psiholog-psihoterapeut

În seara aceasta l-am ajutat să învețe pentru ora de Educație Civică, pentru care are anunțată o lucrare de control. Teme: Autoritatea și Ierarhia.

La sugestia lui am pornit să facem o schemă pe o coală de A3. Am deschis manualul de a VIII-a și am purces la conspectat și definit puterea și autoritatea. Primul exemplu dat m-a lăsat cu gura căscată: „dacă un profesor le cere elevilor să rezolve un exercițiu, aceștia îl vor asculta și se vor apuca de lucru, deoarece profesorul este investit cu autoritate. În cazul în care ei refuză să-l asculte, profesorul este îndreptățit să recurgă la anumite mijloace de constrângere, de care dispune în mod legal.”

Mărturisesc că m-a trecut un fior rece pe șira spinării. Dar nu se oprește aici. Când ajungem la subiectul „Ierarhia” ne uităm și în caietul de clasă unde văd un alt exemplu din școală: o piramidă desenată cu „Director” în vârf, profesori la mijlocul acesteia, iar elevii la baza ei. Să vă spun că m-am enervat? Da. M-am enervat. Am luat creionul și lângă piramidă am desenat un cerc și am scris „elevi” în mijloc și „școală” și „părinți” pe laterale. Și i-am explicat că elevii trebuie să fie în centrul preocupărilor sistemului de învățământ, că școala și părinții trebuie să colaboreze pentru binele elevilor. I-am mai spus că elevii trebuie să fie consultați în privința deciziilor care se iau cu privire la modul în care se învață sau în legătură cu activitățile care se fac. Că este important ca elevii să poată să dea un feedback despre profesorii lor și despre modul în care se desfășoară orele, fără teama că li se vor aplica sancțiuni.

Acest sistem de învățământ, cu zeci de miniștri care s-au perindat pe-acolo, încă nu a ajuns în mileniul III. Are același mod retrograd de a privi elevii și părinții: sunt la mâna unor directori și a unor profesori care își exercită puterea „în mod legal”. Așa scrie în același manual. Citeam capitol după capitol și nu-mi venea a crede. La autoritatea privată unul dintre exemple era legat de rolul tatălui: capul familiei. Urmat îndeaproape de obligația copiilor de a-și respecta părinții, obligație introdusă prin același restrictiv trebuie. I-am explicat că această abordare este departe de a fi democratică, că încalcă drepturile copiilor, drepturi care prevăd că sunt persoane separate, cu drept la opinie, care au libertăți și obligații, care au dreptul la liberă exprimare.

Bine, nu l-am lăsat să înghită pe nemestecate informațiile de acolo și i le-am explicat cu exemple de relații abuzive, de relații cu părinți demisionari afectivi, de relații în care copiii sunt neglijați sau abandonați. Ce respect trebuie să primească astfel de părinți?

Sistemul actual de învățământ este retrograd. Nu mai am vreun dubiu. Majoritatea directorilor de școală și a profesorilor cred că acolo unde apar conflicte între profesori și elevi întotdeauna, și subliniez întotdeauna, elevii sunt de vină. Soluțiile, când vor să evite scăderea notei la purtare, se învârt în jurul aceleași abordări: pedeapsa colectivă și învinovățirea exclusivă a copiilor. Cadrele didactice nu au vreodată vreo responsabilitate pentru apariția conflictelor sau întreținerea lor. Și mai grav, nu caută nicio o soluție rezonabilă de rezolvare, ci continuă cu metode punitive, amenințări, uneori jigniri.

Pentru mine este o enigmă cum aceeași clasă poate fi impecabilă la anumite materii și complet scăpată de sub control la altele. Bine, în teorie știu. Este vorba de capacitatea profesorilor de a face materia atractivă, de a face orele atractive, de a se coborî la nivelul lor de înțelegere și și disponibilitatea de a-i asculta. Și mai ales, cred că le lipsește ingredientul principal: să își iubească profesia și să iubească copiii.

Îmi pare rău că nu-mi amintesc acum ce mare profesor, făuritor de caractere, spunea într-un interviu: „Ca să fii profesor, trebuie să iubești copiii!”