Închide
Profesorul Theodor Paleologu a povestit, la Europa FM, despre relația dintre tatăl său, intelectualul Alexandru Paleologu, și marele scriitor Nicolae Steinhardt.
Întrebat de realizatorul Cătălin Striblea, la emisiunea „România în direct”, dacă l-a cunoscut personal pe Nicolae Steinhardt, Theodor Paleologu a răspuns:
„Foarte bine, pentru că venea foarte des la noi și îl știu din fragedă pruncie. Am crescut cu el în casă. Cred că era cel mai bun prieten al tatălui meu. Cred că se poate spune asta. Unul dintre cei buni, dar poate chiar cel mai, deoarece cu Steinhardt tata comunica mai direct, de pildă, decât cu Noica sau cu Sergiu Al-George, care erau tot foarte, foarte dragi, erau prieteni foarte buni, dar cu Steinhardt se înțelegea cu cuvinte puține, pentru că aveau aceeași cultură literară franceză, aveau aceleași lecturi, preocupări foarte similare și se înțelegeau extraordinar de bine. Și foarte adesea, tata începea ziua dându-i un telefon lui Steinhardt când era în București. Suna pe la 6 dimineața că erau amândoi foarte matinali și îi auzeam: «Părinte, binecuvântează!». «Domnul!, răspundea Steinhardt», după care «băi, Nicule, ce mai zici?» și începeau dialogurile lor foarte vii și foarte amicale”.
Nicolae Aurelian Steinhardt (n. 12 iulie 1912, Pantelimon, Ilfov, România – d. 29 martie 1989, Baia Mare, România) a fost un scriitor, critic literar, eseist, jurist și publicist român. De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatura română, „Jurnalul fericirii”. A fost doctor în drept constituțional.
Alexandru (Alecu) Paleologu (n. 14 martie 1919, București, România – d. 2 septembrie 2005, București, România) a fost un scriitor, eseist, critic literar, diplomat și politician român.
Paleologu este unul dintre rarii intelectuali români care, după ce a colaborat cu Securitatea, a recunoscut încă dinainte de 1989 această colaborare, iar după 1990 a fost primul caz de recunoaștere și asumare publică și explicită a acestei colaborări.
În primele luni ale lui 1990 a fost primul și unul dintre cei foarte puțini oameni de cultură români care și-au recunoscut colaborarea cu Securitatea. Mărturia sa va fi publicată mai târziu (în 1995) într-un volum de convorbiri cu istoricul și romancierul Stelian Tănase, Sfidarea memoriei. De asemeni, își cere public iertare pentru ceea ce va numi „o obnubilare a inteligenței”. Racolarea sa ca informator s-a petrecut în condiții de detenție la Botoșani în 1963, sub presiunea șantajului, bătăilor și umilințelor.
