Tehnologia e o șansă incredibilă pe care copiii noștri o au

de Gabi Bartic, COO Brio

Există, pe rețelele de socializare, nenumărate grupuri de profesori, părinți, probabil și de elevi care militează împotriva învățământului online și școlii digitale, nefăcând mare deosebire între concepte. Toate aceste organizări de forțe anti-online sunt, în mod inevitabil, online. Ironia nu e utilizarea mediului digital pentru coagularea unor idei și propagarea acestora, ci negarea acestei recunoscute capacități a mediului de a transmite în mod facil informație relevantă (și, se vede, afecte – doar cine nu a intrat într-o discuție pe facebook nu știe câte umori se pot manifesta acolo) în cazul educației.

Departe de a nega importanța interacțiunii umane, a interacțiunii directe cu profesorul, a importanței covârșitoare a ceea ce se numește în literatura „peer tutoring” – acel ajutor pe care îl primesc copiii de la colegi și care augumentează actul educațional fără nici cel mai mic dubiu – sunt de părere că ne uităm, cu toții, în direcția greșită, punând pe spinarea educației online toate nefericirile provenite din actul educațional precar dar pe care noi , de această dată, îl vedem ca spectatori din proximitatea ecranelor copiilor, spre deosebire de același act educațional precar dar care se petrece între pereții clasei – dar la care noi, părinții, nu aveam acces.

Voi explica ceea ce am descris mai sus: o scrisoare de dragoste poate produce egală emoție dacă e scrisă pe hârtie și dacă e pe un ecran de telefon, la fel cum o lecție magistrală de istorie poate produce emoție fie că ea se desfășoară pe Zoom, fie că e predată de la catedră. Există, firește, nuanțe și nuanțe, cum ar fi activitățile practice sau sportive, însă am văzut în această perioadă atâta inventivitate inclusiv în această zonă încât voi spune că și acolo e greu, dar nu imposibil. Marele DAR aici e acesta: mediul online oferă ceva ce mediul offline nu oferă atât de lesne: posibilitatea elevului de a „pune pe mute” o lecție oricând o consideră neinteresantă. Cum ar putea face același lucru în sala de clasă? Dormitând sau nefiind atenți, sigur, vorbind cu colegii, chiulind chiar, dar în esență – fiind la fel de neimplicați. Ce e special acum, când actul educațional se petrece sub ochii noștri e că acel tradițional silent partner al actului educațional – părintele – are acum vizibilitate asupra întregului sistem. Și asupra prestației din spatele ecranului, și a prestației propriului copil.

Depinde de noi – TOȚI cei trei actori ai actului educațional – profesori, elevi, părinți, să gestionăm corect aceste lucruri și să nu aruncăm între noi cu vini. Dar mai cu seamă să nu dăm vina pe mediu pentru conținutul care circulă pe acest canal care, acum, pare a fi singura soluție pentru buna desfășurare a actului educațional. Nu instrumentul digital și nu mediul online poartă vina pentru mesajul transmis, la fel cum nu profesorul poartă vina pentru lipsa de implicare a copilului. Este absolut departe de orice dubiu că această trecere forțată către instrumente digitale a creat mai multe nefericiri decât ne place să gestionăm – de la lipsa infrastructurii, la lipsa cunoștințelor de a utiliza device-uri, la lipsa resurselor digitale, la lipsa cunoașterii uneltelor digitale, dar să le punem pe toate pe seama mediului digital nu ajută pe nimeni. 

Vom reveni în școli, actul educațional care era precar pe ecrane va reveni precar în sala de clasă, iar părinții vor reveni la statusul „ce nu știu nu-mi poate face rău”, pentru că ne e mai simplu să ne imaginăm copilul propriu înconjurat de râuri de informație de bună calitate și de interacțiuni umane cu sens decât să înțelegem, în fine, că ce e valabil în orice sistem e valabil și în educație. Pe orice cale e transmisă (în afara situațiilor excepționale și care, așa cum le spune numele, sunt procentual reduse), informația de calitate produce rezultate, pe când cea de proastă calitate – nu prea. `Bullshit in- bullshit out’ e un principiu general valabil în orice sistem.

Dar, ca să revin la titlu, și să continui referințele celebre, `we’ll always have Paris`. Mai exact, vom avea mereu referința lecțiilor extraordinare pe care, inevitabil, le-am văzut derulate, fiecare dintre noi, pe câte un ecran. O lecție despre Troia transmisă cu drona de la mii de kilometri distanță, o lecție de astrofizică e profesorului Hawking, o lecție interactivă de muzică transmisă de la Filarmonica din Viena. Și vom ști că, oricât de încrâncenați ne-am uita către mediul digital, vom prefera mereu acest tip de interacțiune educațională spectaculoasă online unei lecții terne și triste predate față-n față. Și vom realiza că, de fapt, conținutul, și nu mediul sau învelișul contează.