Suplinitorul

de Marcel Bartic, profesor

E cald, nu-i așa?

Arșiță mare. M-am trezit destul de devreme astăzi dar mi se părea că soarele bate fix ca-n miezul zilei. Nici măcar o adiere de vânt, nici un nor care să domolească, fie și pentru o clipă, dogoarea cerului de iulie. Natura pare înțepenită într-un somn leneș în care iarba și frunzele s-au lăsat învinse de săgețile discului solar, visând la o ploaie cu stropi reci și nervoși. Asfaltul s-a dezbrăcat de liniile lui drepte și ferme și se înfățișează ochilor ca o plită încinsă ale cărei margini par fluide și imposibil de delimitat de restul peisajului.

E al naibii de cald.

Cine s-a gândit să pună examenele în toiul verii cred că a fost tare nefericit în copilărie. Serios vorbind, v-ați gândit vreodată? Adică de ce e musai sa fie vara, când căldurile dau termometrul peste cap iar mintea îți fuge doar la nisip, valuri sau poteci de munte? Bine, vorbesc prostii, sigur că știu răspunsul, există un calendar, niște etape, bla bla bla, înțeleg. Mi-am îngăduit doar o clipă de revoltă în fața unei voințe nevolnice biruită de toropeala soarelui de iulie.

Bine că măcar copiii au scăpat. Gata, au trecut evaluările naționale, bacalaureatul și admiterea la liceu, își pot lua rucsacul în spinare și trenul spre locuri mai răcoroase. Oficial, cam ăsta a fost anul școlar. S-a terminat. Om mai vedea noi ce-om mai face din toamnă. 

De fapt, nu. Am uitat ceva. Ei na, cum era să-mi scape așa ceva?

Concursul de titularizare!

Sigur că da.

Nu s-a terminat. Mai e încă un pic. Cine a ratat doza de lamentări și indignare de la examenele elevilor, are ocazia să  se desfășoare acum cu tot arsenalul din dotare. Of. Iertați-ma,  vă rog. Am fost, poate, un pic răutăcios. Dar am o scuză,  să știți. Nu îmi amintesc să fi fost vreun an în care acest concurs să fi fost altceva decât prilej de tras la țintă în aspiranții la un post stabil în învățământ. Sau or mai fi fost și aprecieri dar le-oi fi ratat eu. 

Dar este enervant de cald.

Cum or învăța oamenii ăștia pe căldurile astea? Ei, ce întrebare tâmpită am mai pus și eu. Doar știu foarte bine, că am dat și eu concursul ăsta de câteva ori. Cu îndârjire. Cu disperare chiar. Eu, cel puțin, așa îmi amintesc de perioada în care învățam pentru examenul de titularizare. 

Știți de ce se zbat profesorii pentru un post titularizabil? Sunt o mie de motive dar primul este, probabil, acela de a scăpa de umilința de a merge an de an, cu un dosar sub braț, la inspectorat pentru a vedea unde vor preda anul următor. Știți cât de frustrant poate fi să intri într-o școală, să cunoști niște copii, să te atașezi de ei, să se obișnuiască cu tine, iar la sfârșitul anului sa trebuiască să le spui la revedere? Dacă nu sunteți profesori, probabil nu aveți de unde ști. Bine, nici titularizarea asta nu e cel mai bun sistem din lume pentru că îi uită pe unii pe niște catedre unde nici vântul nu mai adie darmite vreun strop de energie. Dar și să stai cu orele în fața vreunui birou din inspectorat, așteptând cu sufletul la gură să afli dacă e vreun post disponibil, nu e cea mai motivantă activitate. În plus, se poate să dai concurs ani la rândul fără ca în județul tău să fie vreun post titularizabil.

Și-atunci, rămâi suplinitor.

Mă iertați puțin, trebuie să-mi pun un pic de limonadă rece. Mi s-a uscat gura de cât povestesc eu aici. Dumneavoastră vreți un pic? Măcar un pahar? Nu? Să vă serviți,  vă rog, dacă vă este sete.

Voiam să vă mai spun ceva și-am uitat. Of, mă omoară căldura asta. A, gata, mi-am amintit. Voiam să vă spun ce înseamnă suplinitor. Știți ce înseamnă? Adică știți, sigur că da, doar sunt cei mai mediatizați profesori în perioada asta a anului. Sau poate că încă nu știți cu adevărat. 

Îmi amintesc că, pe la începuturile carierei mele de profesor, m-am dus și eu, ca toată lumea, să mă înscriu la concursul ăsta. Nu mai știu cum e acum dar, pe vremea aceea, prin județele Iași și Neamț nu era nici urmă de post titularizabil. Alea care erau dispăreau repede la pretransferuri iar noi, restul, trebuia să dăm examenul pentru a ne găsi, de bine de rău, măcar un post de suplinitor pe undeva. Vreo cinci ani la rând am dat examen. În fiecare vară, imediat cum terminam școala, îmi pregăteam cursurile, metodica, caietele pe care îmi făceam schițele și pachetul de țigări. În fiecare an. Aceeași situație. Nici un post liber. În fiecare an. Cu dosarul sub braț. La inspectorat. În toamnă, în altă școală. 

M-apucase disperarea la un moment dat. Era peste puterile mele să înțeleg de ce și cât trebuia să mai fac asta. Nici planuri nu puteam să îmi fac mai mult de un an. Băncile nu-ti dădeau credit. Trăiai efectiv de la un an la altul.

După câțiva ani, minune, a apărut un post titularizabil. Undeva pe lângă Roman. Erau doar câțiva kilometri până în satul respectiv iar autobuzele circulau fără probleme. Aleluia, mi-am spus. În sfârșit! Ăsta e. Trebuie sa-l iau. Neapărat, nu se poate altfel.

Și m-am pus pe învățat. Iar.

Și în anii trecuți avusesem un program zdravăn de pregătire dar, de data asta, nu-mi permiteam să-mi scape nici cel mai mic detaliu. Era un singur post și foarte mulți candidați. Ca să fii sigur ca-l iei, trebuia să iei cea mai mare nota. Trebuia să fii primul. Iar pentru asta trebuia să învăț pe rupte.

Exact asta am și făcut.

Am renunțat la toate pauzele, la toate plimbările de relaxare, la orice mi-ar fi ocupat timpul cu altceva. Nu mă ridicam de la birou decât dacă simțeam că-mi fug frazele din fața ochilor. 

Nu dormeam decât în reprize de două,  trei ore. Nu conta că e zi sau noapte. Doar să mă pun pe picioare și să mai repet o dată. Și încă o dată. 

Și încă o dată…

Noaptea era cel mai bine de citit pentru că era liniște și răcoare. Ore întregi. Pierdeam noțiunea timpului și nu realizam cât am stat decât după scrumiera care era plină ochi și cănile goale de cafea. După câteva săptămâni terminasem vreo trei caiete studențești cu schițele mele. Acum mă apucasem să le reiau și făceam observații sau completări din ce mai citisem din bibliografie. La un moment dat le știam aproape pe de rost.

A venit, în sfârșit, și ziua examenului. Îmi amintesc că, deși era dimineață, era atât de cald, încât aveai impresia că e miezul zilei. Am scris patru ore încontinuu. Nu mai știu ce mi-a căzut. Am avut, cred, ceva legat de constituirea statului român modern și un subiect de istorie medievală. Oricum, îmi era indiferent ce subiecte aveau să pice. Aș fi scris zeci de pagini orice mi-ar fi dat.

Când am aflat rezultatele și am văzut că am cea mai mare notă, am simțit, pentru o secundă, că viața mea abia de atunci începe. A fost o explozie de bucurie pe care nu mi-am putut-o exprima, cum sunt eu așa mai interiorizat, decât printr-o bâlbâială fără sens și un zâmbet tâmp care m-au însoțit toată ziua. Nu mi-a venit să cred, pur și simplu. M-au năpădit o mie de gânduri, o mie de planuri, puteam și eu acum să-mi iau o casă, să mă gândesc la un copil, ba, poate, ne luăm chiar ceva în satul ăla acolo, poate ceva cu un pic de curte. O sa avem pomi, uite, punem și niște răsaduri, în sfârșit,  doamne, în sfârșit!

Dumneavoastră mai rezistați? E cald, știu. Nu mai durează mult. Mai aveți un pic de răbdare? Limonadă dacă vreți, uite, e acolo pe masă. 

Au fost câteva zile de extaz pur.

M-a sunat toată lumea să mă felicite, am sărbătorit cu o sticlă de vin, mai că n-am pus de-o petrecere. Zâmbeam încontinuu, eram parcă într-o transă din care nu voiam să mai ies. După cinci ani! Cinci ani de învățat în fiecare vară, fără vacanță, fără siguranța zilei de mâine, într-o depresie aproape continuă și în groaza așteptărilor nesfârșite de pe holurile Inspectoratului. Gata. Totul s-a terminat de acum. Intru și eu în rândul lumii. Sunt titular!

Am numărat orele până a trecut weekendul să pot merge la ISJ să întreb de decizie. Bănuiam că și în cazul titularilor se face vreun soi de ședință publică, cum se întâmplă și cu suplinitorii. Luni dimineață eram la ocazie pe podul de la Horia, la ieșirea din Roman. M-a luat un nene cu o remorcă plină de roșii și castraveți care a vorbit încontinuu până la Piatra. Nu știu ce a spus, că nu am fost atent. Doar dădeam din cap, zâmbeam, și spuneam da, sigur că da. În mintea mea era un singur lucru. Sunt titular. Sunt titular. În sfârșit.

Când am ajuns la inspectorat, a trebuit să mai aștept vreo jumătate de oră. Era forfotă mare pe acolo, un du-te-vino necontenit, oameni cu tot felul de hârtii în mână, fără îndoială importante, mă gândeam eu. O fi și decizia mea printre ele, m-am întrebat la un moment dat. A, nu, nu cred, e prea devreme. De abia s-au afișat rezultatele. Bartic, ai un pic de răbdare, serios. Ce a fost mai greu a trecut. De acum înainte sunt doar formalități. 

Într-un sfârșit, mi-au spus că pot intra la inspectorul de personal. Bună ziua! Bună ziua, cu ce vă putem ajuta? Păi,  știți, am venit să întreb de decizie. Ce decizie? Decizia mea de titular, cum care? Eu sunt candidatul care, uite așa și așa, și s-au afișat rezultatele și am luat nota cutare. Da? Da! Bravo. Pe ce disciplină? Istorie. Aha. Stați să verific. Da, domle, felicitări. Și ce post spuneați că vreți? Păi, ăla de lângă Roman, comuna cutare, satul cutare. N-are cine altcineva să-l ia că eu am nota cea mai mare. 

Și zâmbeam tâmp și fericit.

S-a uitat lung la mine, a mai verificat o dată în calculator. Și mi-a spus:

Îmi pare rău, postul e rezervat.

Inițial, nu am înțeles. Continuam să zâmbesc ca un idiot, ca și cum ar fi vorbit cu altcineva. Cineva care nu avea legătură cu situația mea, sigur, nici nu avea cum, luasem cea mai mare notă, după cinci ani în care… după cinci ani… 

Cinci ani…

Cum adică e rezervat? Am reușit să întreb. 

Simplu, e rezervat, dumneavoastră nu v-ați uitat pe situl titularizare edu.ro? Scria acolo. Re-zer-vat. A apăsat pe ultima silabă, ca să  se asigure că am înțeles. M-am uitat, am îngăimat eu. De vreo trei sute șaptezeci și cinci de ori. Și n-ati văzut? Nu. Ei, cum nu, că scria mare acolo, la sfârșitul tabelului.

În mintea mea s-a făcut întuneric. Inspectorul mi-a mai spus ceva, nu știu, n-am înțeles, știu doar că am amețit și mi s-a făcut rău. Am ieșit ținându-mă de pereți. M-am oprit pe o bancă undeva aproape de inspectorat. Mi-am aprins o țigară și am privit în jur.

Nu era nici măcar o adiere de vânt, nici un nor care să domolească, fie și pentru o clipă, dogoarea cerului de iulie. Natura părea înțepenită într-un somn leneș în care iarba și frunzele s-au lăsat învinse de razele discului solar visând la o ploaie cu stropi reci și nervoși. Asfaltul se dezbrăcase de liniile lui drepte și ferme și mi se înfățișa în fața ochilor ca o plită încinsă ale cărei margini se scurgeau fluide și imposibil de delimitat de restul peisajului.

Iar eu, în secundele acelea, am simțit că nu știu, efectiv nu mai știu, încotro să  o iau.

Articol susținut de