Închide
Suntem părinții perfecți pe care noi nu i-am avut. Și așa stricăm cam tot ce a rămas nestricat din copilăria lor, a copiilor noștri.
Am fost invitată la o emisiune pentru a vorbi despre cum au devenit părinții un fel de brokeri de activități extrașcolare și, în același timp, șoferi ai copiilor pe care-i cară prin oraș la tot felul de activități. În timp ce mă gândeam ce voi spune la această emisiune, m-au izbit ceva revelații.
Prima, că de fapt, foarte puțini dintre noi ne simțim bine în pielea de părinte. Și atunci ne tot străduim să externalizăm, cât putem, acest job, pentru a nu a avea, la final (pentru că un final anticipăm cu toții din postura abia încheiată de copil al vreunor părinți), fie și cea mai mică vină personală: copilul are eșec la un examen de Mate? Știm că i-am dat meditații la Mate dintr-a 2-a, ce i-a lipsit? Nu are niciun hobby și e deja plictisit de viață la 16 ani? Păi noi am făcut tot ce a ținut de noi, l-am dus la Japoneză, la balet, la pian, la înot, la baschet, la debate, la scrimă, la mecatronică, la yoga, la tenis și la tir cu arcul, ce i-a lipsit? Sigur, alternativa e să nu facem toate astea și să petrecem noi timp cu ei, dar noi, știm deja, nu avem timp „nici de citit”, pentru că, nu-i așa, noi suntem cei mai ocupați europeni, asta lăsându-ne cel mai puțin timp dedicat lecturii între TOȚI cetățenii continentului.
(nu mă pot abține să fac o paranteză: mereu când mi se spune „nu știu când ai tu timp de citit, aș vrea și eu”, râd: suntem atât de buni să dăm vina pe alții și altele când de fapt, totul e la felul în care ne setăm lucrurile care contează pentru noi. Ne-am învățat însă mereu să ne scuzăm și niciodată să ne asumăm vreo decizie, și asta facem și cu parentingul, și cu lectura.)
A doua revelație a fost însă și cea mai grea: investim enorm în extrașcolar – timp, energie (ale noastre, dar mai ales ale copilului) și bani (ai noștri) și acesta e felul nostru de a ne focusa atenția și energia în altă parte pentru că știm deja că de la școală nu trebuie să avem așteptări. Și atunci, nescutind copilul de îndatoririle școlare, dar făcându-l în totalitate răspunzător de ele („școala e jobul tău, mami”), ne păstrăm în responsabilitate baletul, pianul și meditațiile în care, nu-i așa, investim. Ignorăm că la școală copilul nu învață, nu înțelege, e, de cele mai multe ori, victimă a comportamentelor violente ce sunt tolerate pentru că „așa se face școală, așa am învățat și noi”.
Facem toate astea pentru a ne demonstra că suntem părinți perfecți, cu toate premisele de a lua premiul „parent of the year”, dacă acesta s-ar da. Facem însă asta pe timpul, pe viețile și pe echilibrul emoțional al copiilor, ignorând că ei vin de la școală cu încărcătura lor de nerealizări, de neînțelegeri, de conflicte, de nevoi. Negăm evidențele până-n pânzele albe, pentru că, nu-i așa, noi le dăm totul copiilor noștri. Le dăm tot, dar nu ce au ei nevoie: un mediu școlar previzibil, o școală care să nu-i mintă că-s toți foarte buni până nu mai e nimic de făcut, profesori care să nu-i abuzeze emoțional (și fizic, uneori) și în general, un mediu în care să conteze ce vor ei, ca stiu ei, nu ce vrem noi să credem despre ei.
Pentru că în țara părinților perfecți ai copiilor perfecți, 50% dintre copii nu înțeleg ce citesc. Și asta ar trebui să conteze cel mai mult.
