Închide
Sunt eu directorul de care este nevoie?
de Cătălin Zaman, profesor de limba română și director al Colegiului Național „Mihai Eminescu” din Buzău
Mă întreb asta des. Nu cu voce tare, ci în pauze scurte, între ședințe, pe drum, seara, când liniștea apasă mai greu decât zgomotul zilei.
*Sunt eu directorul de care colegii mei au nevoie?*
Ei au nevoie de cineva care să-i reprezinte, să le înțeleagă munca, să o apere atunci când presiunea vine din toate părțile. Încerc să fac asta, dar nu de puține ori mă întreb dacă echilibrul pe care îl caut nu seamănă prea mult cu o renunțare. Unde se termină diplomația și unde începe compromisul de sine?
*Sunt eu directorul de care copiii au nevoie?*
Copiii au nevoie de siguranță, de armonie, de un spațiu în care să poată deveni. Nu le pasă de proceduri sau strategii. Mă întreb dacă reușesc să creez acest spațiu atunci când eu însumi sunt obosit, când port în mine tensiuni pe care nu le arăt. Și totuși, cred că tocmai această întrebare mă ține atent: nu vreau o școală care funcționează impecabil pe hârtie, ci una în care copiii se simt văzuți.
*Sunt eu directorul de care părinții au nevoie?*
Părinții caută lucruri diferite în aceeași școală. Uneori chiar opuse. Știu că nu pot răspunde tuturor așteptărilor și că nemulțumirea face parte din realitate. Mă întreb dacă pot rămâne ferm și onest fără să devin defensiv, dacă pot explica decizii fără să mă justific continuu. Accept greu ideea că a nu mulțumi pe toată lumea nu înseamnă eșec.
*Pot fi manager și profesor fără ca actul educativ să sufere?*
Aici simt cel mai des oboseala. Sunt zile în care munca administrativă mă golește, iar predarea cere tot ce a mai rămas bun în mine. Muncesc enorm ca ora de la clasă să nu trădeze epuizarea. Uneori reușesc, alteori doar sper. Dar faptul că lupt să păstrez predarea vie îmi amintește de ce am ales, inițial, această profesie.
*Sunt eu directorul de care familia mea are nevoie?*
Aceasta este întrebarea care doare cel mai tare. Am părinți bolnavi. Soția este acasă cu două fetițe mici. Eu ajung, de cele mai multe ori, seara, la culcare. Mă întreb ce rămâne din mine pentru ei și dacă nu cumva dau prea mult în afară și prea puțin acasă. Vinovăția e prezentă, chiar și atunci când încerc să o ignor.
Am îndoieli. Multe.
Și mă întreb dacă îndoiala este corectă sau dacă e un semn de slăbiciune.
Încep să cred că îndoiala nu este opusul competenței, ci dovada că încă sunt viu în acest rol. Că nu m-am transformat într-o funcție, într-un titlu. Că încă mă întreb, mă caut, încă îmi pasă.
Poate nu trebuie să fiu directorul perfect pentru toți.
Poate trebuie să fiu un director onest, conștient de limitele lui, atent la oameni și, din când în când, atent și la sine.
Nu știu dacă sunt directorul de care toți au nevoie.
Dar știu că întrebarea aceasta mă obligă să rămân om.
Și poate de aici începe adevărata responsabilitate.