Închide
Stafia sutei magice. Educația nu poate fi ieftină dacă vrem să fie bună
de Cătălin Zaman, profesor de limba română și director al Colegiului Național ”Mihai Eminescu”din Buzău
În 1989, într-un gest disperat și tardiv, Nicolae Ceaușescu a decis mărirea salariilor cu 100 de lei. O sută. O cifră rotundă, ușor de reținut, aruncată ca o ultimă monedă pe masa unei istorii care nu mai avea răbdare. Nu a salvat nimic, nici regimul, nici economia, nici demnitatea muncii. Dar a lăsat în urmă o stafie: iluzia că poți rezolva o problemă structurală cu o sumă simbolică, cu un procent minuscul, cu o promisiune amânată.
De atunci, stafiei acestei sute magice i se tot schimbă costumul, dar nu și rolul. În educație, mai ales, ea revine periodic, sub forma unor majorări de 2%, de 1% „de anul viitor”, de diferențe salariale promise și nelivrate, de restanțe transformate în ceață birocratică. Nu sunt creșteri reale, ci gesturi contabile. Nu sunt investiții, ci amânări. Nu sunt semne de respect, ci mecanisme de pacificare temporară.
Salariile din educație au fost, ani la rând, păcălite. Nu doar mici, ci fragmentate, negociate pe bucăți, cosmetizate în comunicate. Când nu sunt înghețate, sunt „ajustate”, când nu sunt ajustate, sunt „reanalizate”, când nu sunt reanalizate, sunt promise. Mereu la viitor, niciodată la prezent, mereu cu procente care sună tehnic, dar care nu schimbă nimic în viața de zi cu zi a celui care intră într-o clasă, într-un amfiteatru, într-un laborator.
Între timp, cerințele cresc. Calitatea este cerută cu voce tare, aproape imperativ. Performanță, rezultate, evaluări, rapoarte, formare continuă, adaptare, inovație. Profesorul trebuie să fie și pedagog, și psiholog, și mentor, și manager de clasă, și expert digital. Toate acestea sunt cerute ca o datorie morală, ca o vocație. Dar vocația, oricât de reală, nu plătește facturi. Nu ține loc de siguranță. Nu înlocuiește respectul material.
Vrem, nu vrem, calitatea cere și bani. Nu ca scop în sine, ci ca fundament. Nu poți construi excelență pe precaritate, nu poți cere stabilitate emoțională de la oameni care trăiesc într-o nesiguranță financiară cronică. Nu poți vorbi despre „viitorul copiilor” ignorând prezentul celor care îi educă.
Ani la rând, despre salariu s-a vorbit în șoaptă sau deloc. A fost considerat un subiect rușinos, meschin, nepotrivit pentru cei „chemați” să educe. Ca și cum menționarea banilor ar murdări noblețea profesiei, ca și cum a cere o remunerație corectă ar anula dedicarea. Această tăcere a fost, însă, convenabilă pentru alții. Pentru cei care au putut perpetua sistemul procentelor-fantomă și al promisiunilor fără termen.
Poate că este timpul să rupem această tăcere, nu din cinism, ci din onestitate, nu din revoltă oarbă, ci din luciditate. Să spunem clar că salariul contează, că nu este un moft, că nu este o revendicare indecentă, că este parte din ecuația calității, că fără el, toate discursurile despre reformă sunt incomplete.
Stafia sutei magice bântuie încă educația românească. O recunoaștem în fiecare „majorare” care nu se simte, în fiecare „de anul viitor” care nu mai vine, în fiecare restanță care se pierde în proceduri. Ea ne amintește că, atâta timp cât tratăm munca educației cu gesturi simbolice, vom obține rezultate simbolice.
Reformă începe în momentul în care nu ne mai mulțumim cu stafii. Când înlocuim suta magică și procentele ei cu o recunoaștere reală, concretă, a valorii muncii, când salariul nu mai este un subiect evitat, ci asumat, când înțelegem că respectul nu se declară doar în discursuri, ci se construiește și în bugete.
Este timpul ca această idee să apară aici. Clar, direct, fără rușine: educația nu poate fi ieftină dacă vrem să fie bună.