Închide
de Florin Buzdugan, profesor la Școala Laude Reut
Slow Teaching – sau drumul spre plăcerea învățării
Acest articol se dorește o introducere în subiectul „educației lente”, această Albă-ca-Zăpada a societății românești.
„Limbajul standard folosit în sala de clasă a devenit mai degrabă unul imperativ, decât conversațional. Nu e de mirare că studenții sunt la fel de agitați precum profesorii lor. Este cazul să creăm un scenariu nou, care să îi ajute pe legiuitorii noștri să se conecteze din nou la realitate”[1]
Vedem la știri, citim în presă, dăm click pe un link pe Facebook sau auzim la radio – în fiecare an sute de mii de elevi susțin un examen național, fie că vorbim de elevii ciclului primar, fie că vorbim de cei din ciclul gimnazial sau liceal. De regulă, știrile se deschid cu un hook: „Dezastrul ascuns de la Evaluarea Naţională”[2]. Și nu putem să nu ne întrebăm: de ce dezastru?
Un prim răspuns constă în faptul că evaluarea standardizată, deși aduce multe beneficii scalabile (măsurători ale performanțelor elevilor, statistici ale școlilor care performează foarte bine sau excelent sau nu șamd), aduce și multe dezavantaje. Unul dintre aceste dezavantaje constă în faptul că, trebuind profesorul să predea X cantitate de materie în Y ore, se produc dezechilibre: elevii foarte buni, care reușesc prin propriile forțe, se mențin la suprafață; apoi vin cei care reușesc cu sprijinul familiei (meditații, ședințe de pregătire, ore suplimentare), iar la final ajung, uneori gâfâind la propriu, elevii care au asimilat parțial sau deloc materia.
Materia care trebuie acoperită este structurată de către programa școlară, document pe care fiecare act didactic se bazează. Însă – deși în teorie programa pentru fiecare disciplină lasă spațiu de manevră pentru profesori – de multe ori la ore, din cauza planurilor-cadru și multelor altor situații, unii profesori ajung să termine de galopat prin materie, alții nu.
Iar la final elevii au de suferit, fiindcă fie „nu înțeleg ce folos are fizica pentru mine în viață”, fie „dar la ce-mi trebuie mie să știu integrale și funcții derivate?”.
Motivul este că sistemul politic-economic, în care societatea românească se află de mai bine de 10 ani, nu reușește, nici în al nouălea ceas, să propună o reformă cu adevărat reformatoare a sistemului de educație public din România.
Însă o idee apare: slow teaching. Ce este acesta?
„Educația lentă” – sau slow teaching în engleză – propune ca metodă de lucru discuțiile focalizate pe un subiect tematic care, în loc să fie expediat în mii de exerciții-tip, să fie abordat din multiple unghiuri, angrenând diferite tipuri de competențe pe care elevii să le practice, exerseze și însușească.
În prezent sunt sute de mii de tipuri de manuale, auxiliare, culegeri care vin însoțite de tot felul de planuri de lecție ready made și cu tipuri de scripturi pe care profesorul doar să le aplice. Asta duce, complet previzibil, la un dezinteres scăzut al elevilor, fiindcă învățarea nu mai este descoperire, ci este aplicare mecanică a unor principii, reguli sau formule care nu au nicio tangență cu realitatea din afara sălii de curs.
Un exemplu facil în oferă distincția slow food – fast food.[3] Este drept că, atunci când ne e foame, sună mai tentant să mergem la magazin sau la un resturant fast food și să luăm un McPuișor sau Chicken Fillets și să ne astâmpărăm foamea. Însă, așa cum a fost demonstrat, ele nu țin de foame, ci doar ne amăgesc. Iar valorile nutritive nu sunt nici ele optime.
Idem în cazul educației de tip fast forward. Alergăm prin noțiuni, multe dintre ele abstracte, complicate, greu de înțeles, iar la final ne trezim că 60% dintre elevi au înțeles (un procent chestionabil), în timp ce 40% dintre elevi fie au înțeles parțial, fie nu au înțeles deloc. Iar acei elevi, apoi, sunt promovați în noul an școlar, unde noțiunile vor fi mai abstracte, mai dificile.
Și cum poate fi implementat slow teaching?
Este doar un model de gândire, și nu reprezintă în niciun caz un adevăr absolut. Nu este o metodă inovatoare (fiind acoperită în literatura de specialitate vestică), nu se dorește a fi un mesianism pedagogic. Însă dacă se regândește structura orelor și se scade presiunea pusă pe profesori pentru a pune note, a evalua (un proces în sine laborios și complex), se poate ajunge în punctul în care, precum socratismul, dialogul euristic între profesor și elevi poate angrena și trezi curiozitatea elevilor față de materie și față de actul învățării în sine.
Fiindcă învățarea nu este reprezentată doar prin actul de predare/evaluare la o materie anume, ci reprezintă, finalmente, un cumul, o sumă de noțiuni care îl ajută pe individ (fostul elev, viitorul adult) să se orienteze în lumea în care se află.
Slow teaching este la antipodul metodelor de tip proiect/ cercetare, fiindcă acestea presupun ca elevul să știe, mai întâi, cum se face o cercetare, cum se redactează un eseu, o prezentare, fără să apeleze la plagiat.
Reprezintă o metodă discursivă prin care profesorul se află în centrul sălii de curs[4] (imaginați-vă profesorul aflat în interiorul unui cerc format din băncile în care se află elevii). Totodată, suplimentar, reprezintă o metodă discursivă în care profesorul știe cum să-și moduleze discursul.
Exemplu: dacă trebuie predată o noțiune precum timpurile gramaticale (la limba română/ limba engleză), profesorul are două opțiuni: fie să intre și să înceapă să vorbească ad infinitum despre clasificări, structuri, verbe auxiliare, moduri de folosire, cum le recunoaștem, iar elevii să noteze (deci o interacțiune pasivă, în fapt) ceea ce reușesc să audă și să înțeleagă (cuvinte), fie să prezinte diverse aspecte ale aceleiași teme. O clasificare. Dar întotdeauna punctată de ritmuri ale vorbirii care să capteze atenția elevilor și totodată să le ofere răgazul pentru a se odihni.
Altfel spus, profesorul trebuie să fie și retor, sau actor, pentru a ști cum să-și cadențeze discursul în așa fel încât elevii să poată să își concentreze atenția pe durata celor 50 de minute de curs.
Un alt element adjuvant al slow teaching ar putea fi reprezentat de micșorarea numărului de elevi dintr-o clasă.
Este știut faptul că în România finanțarea este pe cap de elev. Deci acolo unde sunt mai mulți elevi, acolo sunt mai mulți bani. Fiind vorba de finanțare pe cap de student – hibă veche a sistemului educațional românesc –, orice școală încearcă să atragă cât mai mulți elevi.
Problema este că, cu cât sunt mai mulți elevi într-o clasă, cu atât îi va fi mai greu profesorului să găsească o metodă/ un set de metode care să asigure și predarea eficientă, învățarea vizibilă și retenția informației.
Într-o clasă cu 20 de elevi este inevitabil că se vor produce diverse intruziuni (zgomote, râsete, bilețe schimbate între elevi); într-o clasă cu 30 de elevi, deja problema este mult mai mare. Iar profesorul va alege fie să predea și să interacționeze cu câte un elev o dată, fie să dea o listă de exercițț pe care elevii să le rezolve după ce secvența lecției s-a terminat, ca să mai acopere niște timp, exerciții care apoi vor fi verificate. Deci e vorba mai degrabă de o linearitate a actului pedagogic, care nu implică angajarea autentică a elevilor în actul educațional. Altfel spus, elevii nu vor vrea decât să se sune, să se termine ora.
Iar asta se traduce, apoi, în tot ciclul expus anterior: note dezasutroase, frustrări, analfabetism funcțional.
În încheiere, slow teaching ar putea fi ori o filosofie a actului pedagogic, ori o metodă complementară altor metode folosite în cadrul orei, însă scopul este creșterea autonomiei elevilor în fața actului pedagogic și, în cele din urmă, creșterea calității actului pedagogic, nu a cantității de note bune care să reflecte o potențială calitate a acestuia.
[1] Maurice Holt, It’s Time to Start the Slow School Movement, în Phi Delta Kappan, 2002, disponibil la https://web.archive.org/web/20150122061602/http://www.bluegum.act.edu.au/links/Maurice_Holt_Slow_Schools.pdf. Traduerea îmi aparține (Florin Buzdugan).
[2] Titlul unui articol din ziarul Adevărul, https://adevarul.ro/locale/slatina/dezastrul-ascuns-evaluarea-nationala-copiii-tara-indemnati-renunte-examen-nu-strice-statistica-scolii-1_60f9737b5163ec4271563d2c/index.html
[3] Hendrik van der Sluis, Slow Higher Education, în New Vistas 6(1), p.4-9, 2020, disponibil la adresa https://uwlpress.uwl.ac.uk/newvistas/article/id/105/
[4] Jamie Thom, „Slow Teaching: Efficient Teacher Talk”, disponibil la adresa https://www.slowteaching.co.uk/2021/01/20/slow-teaching-efficient-teacher-talk/
