Închide
Sindromul zidului părăsit și neisprăvit
de Mirela Ștețco, profesoară, head of advocacy la Teach for Romania
Am împlinit deja 42 de ani în educație.
Am trăit toate “reformele” și “tranzițiile” din sistem din 1984 până azi.
Am trăit pe rând furia, dezamăgirea, neputința.
M-am străduit să cred, să lupt, să caut soluții.
Am dus bătălii.
M-am înrolat ca soldat în luptele în care am crezut.
S-a frânt ceva în mine, în dragul meu de educație, în momentul în care am înțeles că ceva din ceea ce făceam eu – ca profesor, ca metodist, ca formator și evaluator de profesori – este profund greșit. Altfel nu puteam explica, acum 11 ani, cum e cu putință ca un elev de clasa a XII- a, foarte isteț, cu mult umor, foarte capabil să ducă o conversație bună, să aibă dificultăți majore în a citi cu voce tare un text. Nu puteam explica nici cum e cu putință ca elevii de etnie ucraineană din satele maramureșene de graniță, care foloseau româna doar la școală, să se chinuie îngrozitor cu un text extrem de metaforic, deși programa permitea și permite încă foarte multă libertate.
Alături de Teach for Romania, având acces la o experiență globală, având șansa de a vedea ore de curs în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, uneori în cele mai vitrege condiții, ore ținute în limbi complet necunoscute mie, am descoperit ceea ce mi-a scăpat ca profesor, ca metodist, ca formator și evaluator, ca “expert în management educațional”.
Școala nu este despre discipline. Nici despre ostoire de orgolii profesionale, instituționale, parentale. Școala este despre învățare relevantă pentru fiecare copil.
Școala este despre cum antrenăm minți și caractere, astfel încât sufletul nației să rămână puternic, astfel încât copiii din băncile noastre să devină adulții responsabili care vor lua decizii pentru noi toți.
Școala este locul în care copiii descoperă puterea magică a educației și se îndrăgostesc de învățare pentru toată viața.
Cred că, dacă ne uităm prin această lentilă a învățării la rezultatele pe care le avem astăzi, este clar că ne aflăm în impas. Poate singurul lucru cu care suntem cu toții de acord 🥺
Ne-a devenit clar că modul în care am făcut lucrurile până acum nu mai poate funcționa, indiferent câtă suprareglementare am aduce.
Am fost cu toții în tranșee, luptând adesea pentru “disciplina mea”, “norma mea”, “școala mea”, “legea mea”, adevărul meu, dreptatea mea.
Am purtat adesea cu noi toate fricile legate de felul în care au venit schimbările peste noi. Cu “tăieri”, cu “bugetarul gras”, cu vinovații de serviciu (școlile mici, fără resurse, fără sprijin țintit, potrivit contextului), cu umilire publică, cu examene anacronice.
Eu am făcut atât de multe greșeli în viața mea profesională, încât n-aș îndrăzni vreodată să dau sfaturi cuiva.
Îndrăznesc totuși să mă adresez celor care, în tot acest iureș nebun, n-au pierdut dragul de copii și convingerea că educația ne face mai buni.
Îndrăznesc și să vă rog să strângem rândurile.
Să nu mai gândim în termeni de luptă, de alb și negru, de acum ori niciodată.
Să facem un pas în spate și să învățăm puțin din ceea ce am trăit.
Pentru mine, au devenit evidente 3 provocări:
📖 sindromul zidului părăsit și neisprăvit
Fiecare tentativă de reformă, adesea venită cu schimbări radicale, a ținut foarte puțin; următorul guvern, următorul ministru, adesea la presiunile celui care a strigat mai tare, a început o zidire nouă.
Durata medie de mandat pentru un ministru a fost 9 luni. Cam cât o sarcină dusă la termen. Dar aproape fiecare a zămislit ceva și a distrus ceva ce era în implementare.
📖 cine strigă mai tare, cine are pârghiile potrivite sau titlurile potrivite în presa de scandal are câștig de cauză. Așa au apărut dezechilibrele la nivel de drepturi și responsabilități pentru cei din ecosistemul educațional. Părinții știu mai bine ce și cum trebuie făcut, profesorii cred că disciplina lor e mai importantă decât a altui coleg și că învățarea e despre conținuturi și număr de ore apărate strașnic de sindicate, elevii văd în școală un teren de socializare și adesea de bullying sau sunt cocoșați de meditații și cursuri extracurriculare. Lista poate continua.
Așa s-a supradilatat cantitatea, materializată în număr de discipline, număr de ore pentru o disciplină, număr de teme/conținuturi obligatorii prevăzute chiar și în legea organică.
📖 dreptul la exprimare a devenit dreptul de a-ți da cu părerea despre orice, oricând, oricum. Fără a avea cunoștințele necesare, fără a citi serios documentul pus în dezbatere publică, fără a te uita dincolo de interesul tău imediat, fără a avea un respect minimal pentru munca celui care face propunerea.
În acest spațiu al părereologiei colective nimeni nu-și mai asumă direct responsabilități clare: părinții pentru conduita copiilor în școală și în afara ei, profesorii pentru rezultatele elevilor, directorii pentru siguranța copiilor și a profesorilor și pentru calitatea actului educațional, universitățile pentru calitatea resursei umane pe care o formează, ministerul educației pentru performanța colectivă a sistemului/pentru impactul reformelor sale, ong-urile pentru calitatea programelor de formare/interventie pe care le oferă etc.
Cred cu tărie că avem mare nevoie de o resetare și că aceasta nu poate veni decât de la cei care înțeleg că educația este o chestiune de siguranță națională.
De la cei care înțeleg cu adevărat educatia: psihologia vârstelor, felul în care se dezvoltă real competențele și nevoia unui continuum, care știu bine ce presupune cu adevărat o dezvoltare integrală a copilului.
De la cei care înțeleg toate implicațiile sistemice ale unor măsuri.
De asemenea, cred cu tărie că e timpul pentru responsabilități bine definite și corect asumate de către fiecare dintre cei de pe verticală educației.
Am îndrăznit această postare lungă pentru că eu nu mi-am pierdut încrederea in capacitatea noastră colectivă de a lua decizii înțelepte.
Acum, pe final de carieră, am avut șansa de a vedea și partea de dincolo de baricade.
E drept, am întâlnit și vreo 2-3 oameni uitați în niște funcții pe care nu le înțeleg și nu le merită, dar am întâlnit și niște colegi absolut remarcabili. Profesori dedicați, extrem de bine antrenați, cu o excepțională cunoaștere a sistemului, a ceea ce se întâmplă concret la firul ierbii, atât în colegiile centenare, cât și în cătune izolate sau în comunități rome segregate. Profesioniști cu experiență globală, cu cercetare serioasă în spate, cu modele relevante de bună practică. Oameni cu gândire sistemică aplicată, care au înțeles că steaua nordului este elevul, felul în care îl echipăm pentru viitor, dar care n-au uitat de rolul esențial pe care îl au profesorii în acest construct și de sprijinul pe care ceilalți îl pot asigura.
Această echipă se străduiește să pună un strop de ordine și de coerență în labirintul educațional pornind de la un traseu relevant pentru creșterea copiilor noștri: au redefinit profilul absolventului astfel încât să avem tineri pregătiți pentru o lume mult diferită de a noastră, au regândit standardele profesionale pentru profesor și pentru directori (încă în lucru) pentru a adapta felul in care se învață la nevoile de astăzi ale copiilor, au venit cu o propunere de revizuire a planurilor cadru pentru liceu, pentru a susține orientarea elevilor spre un traseu de carieră și dezvoltarea lor ca cetățeni capabili să ia decizii pentru ei și pentru alții. În intenție este o revizuire absolut necesară a programelor, a manualelor, a resurselor pentru o învățare mai aplicată, mai experiențială, mai conectată cu viața.
Planurile cadru sunt parte din acest construct.
Poate că nu sunt soluția magică și nici nu au cum. Traim într-o lume atât de complexă și de impredictibilă, încât nu putem avea o singură soluție salvatoare și nici butoane magice. Experții vorbesc despre necesitatea schimbărilor de tip adaptiv, cu multă învățare din proces.
Las aici, cu multă smerenie și considerație, un gând de recunoștință pentru experții implicați în acest proces. Știu bine că munca lor nu a fost despre ce scrie în fișa postului, ci despre ceea ce scrie în conștiința lor.
Mulțumesc pentru tot ce am învățat cu ajutorul vostru: Bogdan Cristescu, Gabi Vrinceanu, Ciprian Fartusnic, Fabiola Hosu, Carmen Lica, Octavia Bors – Georgescu.
Mulțumesc ministrei Ligia Deca pentru înțelepciunea de a aduce aproape oameni relevanți pentru fiecare dintre categoriile de beneficiari și contributori, de a așeza un proces coerent, bazat pe datele unor cercetări riguroase.
Mulțumesc ministrului Daniel David pentru curajul de a sparge paradigma zidului părăsit și neisprăvit prin alegerea de a prelua un document important din mandatul fostului ministru, document la care s-a muncit mult, cu multă bună credință și știință de carte. Îi mulțumesc și pentru alegerea de a iniția, pornind de la acest document, o dezbatere onestă despre cum ne putem schimba și felul nostru de a gândi și de a ne raporta la educație. Avem șansa ca astfel să trecem de la părereologie și isterie părereologică la o înțelegere profundă a felului în care ajută să ne aducem împreună pentru cauza educației.