Închide
„Sincer îți spun, crede-mă, așa este, cum zic eu.“ Auzim deseori fraza asta, cu variațiuni, ce e drept, pe post de argument al unei impresii care este trăită de cel care vrea să ne convingă de ceva ca fiind adevărul absolut.
Trăim într-o lume în care sinceritatea este considerată a fi ceva extraordinar, o rara avis. Asta pentru că foarte mulți oameni adoptă atitudini false față de ei înșiși, dar și față de ceilalți oameni, ceea ce duce la crearea și întreținerea de relații preponderent false.
Dar trăim în aceeași lume în care sinceritatea este confundată cu adevărul. Or, noi știm că fiecare are adevărul său, acesta fiind o tinctură în care au fost puse la macerat, inconștient, evident, istoria personală, cu trăiri și experiențe, informații, lipsă de informații, tot bagajul senzorial al momentului, bucurii, supărări sau indiferențe legate de un context relativ asemănător în care ne-am aflat cândva.
Un om care a fost traumatizat în copilările de „sinceritățile“ pe care mama sa i le-a urlat tot timpul nu înțelege nimic atunci când cineva țipă la el, indiferent cât de important ar fi lucrul pe care ar avea să i-l spună. Nu înțelege pentru că și-a creat un mecanism de apărare și respinge orice cuvânt spus pe un ton strident, efectiv nu-l mai înțelege pentru că-l blochează chiar de când îl aude. Își închide urechile și mintea, apărându-se astfel în fața agresiunii.
Realitatea este una, însă nimeni nu se poate obiectiva într-o asemene amăsură încât să trăiască realitatea pură. Fiecare dintre noi percepe lumea după chipul și asemănarea sa, are adevărurile sale subiective, marcate profund de personalitatea și de experiențele sale, astfel încât e foarte riscant să lovești pe cineva cu adevărul tău peste ochi și să-i mai bați și obrazul că tu ești sincer. Poți fi sincer față de tine însuți, raportat doar la percepțiile tale, numai că sinceritate în general nu există, așa cum nici adevăr absolut nu există.
Ăsta e motivul pentru care limbajul agresiv, extremist, categoric este păgubos și nu face decât să-i împiedice pe oameni să relaționeze pe termen scurt sau lung. Absolutizarea devine, în aceste condiții, aproape o patimă. Un pic de relativizare nu doar că n-a omorât pe nimeni, ba chiar a reușit să salveze oameni și relații. Iar ea e ceva de la sine înțeles, de vreme ce fiecare are adevărul său.
Ne învățăm copiii că viața e în alb și negru, bineînțeles că și oamenii sunt percepuți de ei în aceleași două nonculori, ajung apoi la școală, unde se lovesc de etichetele „copil bun“, „copil rău“, „copil deștept“, „copil prost“, iar lumea devine un câmp de luptă unde armele nu sunt lăsate jos niciodată. Iar omul ajunge să creadă că a-l eticheta pe celălalt numai după o privire, un zâmbet sau lipsa lui, un cuvânt, un gest e totuna cu a fi sincer, e totuna cu adevărul.
Or, nimeni nu-și cunoaște profund contextul personal, darămite pe al oricui altcuiva. Și așa apar relațiile de suprafață, conjuncturale, fără fundamentul înțelegerii celui de lângă tine, relații goale care nu au decât puterea a ceea ce reprezintă: golul. Iar golul, când este vorba despre om, se traduce doar prin suferință pentru că nimicul cade greu la suflet, e imposibil de suportat de ființa umană fără s-o rănească adânc, lung și apăsat.
