Si totuși, cum evaluăm munca profesorilor?

Cum evaluăm munca profesorilor?

de Gabi Bartic, CEO Brio

O declarație anapoda (încă una, na) a Prim-Ministrului a mai inflamat încă o dată spiritele mereu dispuse la o dispută, mare sau mică, din educație.

Eu nu mi-am permis decât o vagă ironie: când noi am spus că profesorii nu au instrumentele și referințele care le trebuie să facă evaluarea elevilor corect și ne-biasat, întreaga comunitate educațională, cu minime excepții, ne-a spus „ba da. Ba evaluăm corect, ba nu suntem biasați, nu nedreptățim niciun copil, dăm note corecte și TOATE instrumentele de evaluare pe care le construim sunt mi-nu-na-te.” Degeaba am dat exemple, am vorbit despre standarde, am propus alternative. Degeaba. Să spui unui profesor că nu procedează corect o fi cum o fi, dar să spui mai multora e deja un act aproape suicidal.

Revenim: a apărut un domn și a spus de evaluarea profesorilor de către colegi, pe lângă alte criterii. Exprimarea, din care era vădit că nu a înțeles în totalitate ce spunea, era deficitară. Ceea ce a stârnit un val, absolut explicabil, de dileme. Ce mi-a atras atenția e că aceiași actori care, până mai deunăzi, vorbeau despre impecabila evaluare a elevilor, credeau brusc că nu pot fi evaluați de către colegi care sunt/vor fi, spun ei, vădit părtinitori. Aceiași colegi care evaluau impecabil elevii.

Am un prieten vechi și drag, medic chirurg. Sute, poate mii de operații la activ. Când a ajuns el in postura de a fi operat de un confrate, realiza brusc toate hibele sistemului, toate micile scăpări în proceduri, toate momentele în care pacientul e aproape singur cu neliniștile și panicile lui. E mult mai simplu, mi-a spus ulterior operației, când tai tu. Și mult mai greu când ești tăiat. Atunci, mi-a spus el, a învățat puțină empatie. Când a trăit toate nesiguranțele celui ce urma să beneficieze de actul pe care el, până atunci, era atât de sigur.

Cred că e un bun moment să realizăm că, fie că evaluăm elevi, fie colegi, ne trebuie criterii clare de evaluare, standarde, instrumente care să valideze standardele și care să ne asigure că evaluarea a fost echitabilă, corectă și comparabilă între cei evaluați. Și, poate ne-ajută zeii, să evaluăm constructiv, pentru a forma și-a crește, nu pentru a pedepsi și-a arăta lipsuri.
Și că atunci când vom avea aceste instrumente, încrederea noastră în evaluare, în orice tip de evaluare, va fi alta.

Pentru că da, rezultatele oricărei munci (mă feresc să spun prestații de teamă de conotații negative) trebuie evaluate. Ce ne facem când nu putem distinge între munca la clasă și munca meditatorului sau printelui, însă, în creșterea de performanță/competență a elevului?
Nicicum însă evaluarea unei munci atât de complexe cum e cea de profesor nu poate fi uni-criterială. Există multe zeci, chiar sute, de criterii ce pot fi evaluate. De-am ajunge să vorbim despre primele 20, măcar, și nu ne-am bloca în evaluările colegilor și în rezultatele elevilor.

Faptul că dintr-o intervenție nefericită am ajuns să vorbim despre corectitudinea evaluărilor din școala românească e unul lăudabil pentru care am a mulțumi nu autorului, ci încrederii că poate vorbi despre absolut orice a autorului. Care încredere, dacă n-ar dăuna conversației, ar putea fi chiar o calitate.
Cu muzici, cum altfel.