Șerban Iosifescu îi răspunde Alexandrei Bărbulescu: ”Susțin învățământul privat, ca alternativă și (posibilă) șansă de modernizare a învățământului românesc”

Președintele ARACIP, Șerban Iosifescu, a transmis către Educație Privată răspunsul său la scrisoarea deschisă care i-a fost adresată, ieri, de profesoara Alexandra Bărbulescu, tot prin intermediul platformei noastre.

Publicăm răspunsul, integral:

Stimată Doamnă Alexandra Bărbulescu,

Am citit scrisoarea dumneavoastră  (chiar de mai multe ori, pentru fi sigur că am înțeles bine întrebările) și vă răspund, nu pentru a mă ”reabilita” în fața dumneavoastră, nici pentru că mi-ar fi frică de vreo luptă personală. Doar profit de ocazie pentru a face ceea ce pedagogia clasică numește ”fixare” sau ”consolidare”. Discut, întotdeauna (sper că ați observat), ideile și nu persoanele – deci, chiar nu are importanță cine sunteți (nu vă știu în afară de Facebook, nu v-am citit lucrările și nici nu am văzut cum lucrați la clasă), ci numai ideile exprimate și faptele înfăptuite.

Ca și dumneavoastră, precizez că ”opiniile exprimate în această scrisoare îmi aparțin în totalitate și nu angajează pe nimeni altcineva”. Ideile exprimate pe blog și pe pagina de Facebook îmi aparțin și nu angajează, în niciun fel, instituția în care lucrez: îmi exprim opiniile, ca orice cetățean, pe baza libertăților constituționale pe care (încă) le am și a cunoașterii (limitate, recunosc) a educației din România și de aiurea. În treacăt fie spus, NU sunt demnitar, (nici înalt, nici scund) și nu ocup o funcție publică în sens legal – sunt simplu ”personal contractual”. 

De aceea, doresc să spun, de la bun început, că nu este vorba de o nicio ”cruciadă”, așa cu e definit termenul prin dicționare: nu lupt pentru Sfântul Mormânt, nici împotriva unor eretici, nici nu duc campanii de presă sau de altă natură (De unul singur? Folosind doar un blog și o simplă pagină de Facebook?). Și, mulțumindu-vă pentru ”îngăduința” cu care m-ați urmărit (și sper să o faceți în continuare), sper că nu îmi negați dreptul la opinie și libertatea de exprimare a acestor opinii. 

Sunt, ca și dumneavoastră, împotriva privatizării totale a învățământului: unde s-a încercat, sunt mari probleme: vezi scandalul privind ”charter schools” din SUA și discuțiile referitoare la ”academizarea” școlilor din Regatul Unit  (de exemplu, https://www.theguardian.com/education/2019/may/05/academisation-rebellion-parents-resist-school-takeovers sau https://www.newstatesman.com/spotlight/skills/2019/03/ten-years-schools-are-still-fighting-academisation). 

La fel, susțin învățământul privat, ca alternativă și (posibilă) șansă de modernizare a învățământului românesc. Spun numai ”posibilă” pentru că, pe lângă multele școli private care, într-adevăr, își fac treaba cum trebuie și oferă, în cadrul legal existent, experiențe de învățare inovative, există și școli, la fel de private, înființate doar ca sursă (consistentă) de venituri pentru inițiatori și care caută, pe toate căile, să ocolească legea (de exemplu, înființând grădinițe și ocolind acreditarea prin schimbarea denumirii). Ei sunt cei care înjură, de fiecare dată, statul cel rău, care vrea să-i controleze, dar care cer, la fel de vehement, finanțare de la același stat. În acest sens, chiar vreau să subliniez faptul că nu am observat nici creșterea calității educației, nici nu am cunoștință de vreo scădere a taxelor percepute de la părinți în școlile care, de câțiva ani, au primit finanțarea de bază (să mă corectați dacă aveți alte informații).

În plus, dacă ne amintim, dacă înțelegem și dacă luăm în considerare principiul ”interesului superior al copilului”, având în vedere multiplele cazuri (semnalate în mass media) de abuz și desconsiderare a drepturilor copilului și a interesului acestuia, CHIAR DE PĂRINȚI, ASISTENȚI MATERNALI ȘI CADRE DIDACTICE, consider că NU poate fi vorba de o dereglementare, ci, dimpotrivă, de o mai bună reglementare și chiar de o sporire a controlului public asupra tuturor organizațiilor, instituțiilor și persoanelor care se ocupă, indiferent în ce mod, de copii.

Afirmațiile mele nu sunt ”scăpări” sau ”neglijențe”, ci sunt asumate ca atare – lucru care sper că se va vedea și din răspunsurile de mai jos. Iau întrebările, pe rând (sper că-mi permiteți citarea lor ca atare): 

  1. Care este poziția dumneavoastră în legătură cu privatizarea învățământului? 

Răspuns: având în vedere experiențele din alte părți și, mai ales, de la noi, nu sunt de acord cu privatizarea totală a învățământului: dreptul la educație este un drept constituțional fundamental, iar statul este cel care răspunde de exercitarea și apărarea drepturilor fundamentale. Ca urmare, când e vorba de dreptul la viață, la sănătate, la educație, în general de drepturile și libertățile fundamentale, statul este cel obligat, constituțional, să le asigure și nu poate fi exonerat – prin pasarea răspunderii către mediul privat. Este opinia mea. Acesta este și motivul pentru care, cred eu, nicăieri în lume nu există un sistem de învățământ totalmente privat.

  1. Care este poziția dumneavoastră în legătură cu existența școlilor private preuniversitare?

Răspuns: școlile private ar trebui să fie o alternativă la cele de stat, deci să nu fie la fel ca cele de stat, dar mai cu mai multe ”fițe”. Deci, se justifică, în opinia mea, doar dacă oferă un curriculum alternativ. Trebuie, însă, reținut faptul că școala privată este o alternativă DOAR pentru părinții cu o situație materială bună. Ca urmare, în plus, trebuie să fim atenți ca proliferarea școlilor private să nu adâncească segregarea, deja existentă, în sistemul de învățământ și să nu discrimineze anumite categorii de copii.  

  1. Ce mesaj sau informație ați vrut să transmiteți opiniei publice atunci când ați afirmat într-o postare: „Pentru cei care cred că privatizarea este panaceu și duce la eficientizare, prin scăderea cheltuielilor publice: sistemul de sănătate cel mai scump din lume (în costuri per capita), este cel american, totalmente privatizat, care, în schimb, se pare, nu este nici pe departe cel mai bun. Am mai postat despre modul în care cresc prețurile medicamentelor și serviciilor medicale, în absența unor reglementări (da, impuse de statul ăla rău care nu știe, nu poate, nu vrea). (…) Problema nu este să desființezi statul (cu rolul lui de reglementare), ci să-l faci mai suplu, mai agil.”?

Răspuns: Mesajul intenționat este cel trimis și explicat la punctul 1: privatizarea serviciilor publice asociate unor drepturi și libertăți fundamentale (în acest caz, dreptul la sănătate) poate duce la cheltuieli publice mai mari (adică, din banii contribuabililor – taxe, impozite sau contribuții), fără ca aceste costuri mari să fie reflectate în creșterea calității acelor servicii.

Când mă refeream la nevoia de instituții ”suple” ale statului, aveam în minte conceptul de ”organizație agilă”. Este un concept de organizație care îmi place, dar a cărui implementare ar presupune schimbări fundamentale în foarte multe capitole de legislație (a muncii, financiară, administrativă). Se poate implementa, deci, doar dacă există o voință politică puternică și unanimă. ”Organizațiile tradiționale sunt construite în jurul unei ierarhii structurale statice, de tip ’siloz’, în timp ce organizațiile agile pot fi caracterizate ca rețele de echipe, care operează în cicluri rapide de învățare și de luare a deciziilor. Organizațiile tradiționale își plasează organismele de guvernare la vârful lor, iar drepturile la decizie curg în ierarhie; invers, organizațiile agile insuflă un scop comun și folosesc date noi pentru a acorda drept de decizie echipelor care dețin informațiile respective. O organizație agilă poate combina ideal viteza și adaptabilitatea cu stabilitatea și eficiența.” (sunt foarte multe referințe – doar să căutați pe Google. Mai sus – un citat din https://www.mckinsey.com/business-functions/organization/our-insights/the-journey-to-an-agile-organization?cid=other-eml-alt-mip-mck&hlkid=f389c685e883430184eb3ee5820cc945&hctky=2846476&hdpid=d762b7af-2a6b-43c0-989b-454fdf7b7c2a).  Deocamdată, legislația existentă nu permite instituțiilor publice să fie ”organizații agile”. Și nici nu văd în programele politice intenții în acest sens: în afara înjurăturilor la adresa instituțiilor statului nu am văzut programe concrete, repet, CONCRETE, de reformă a administrației publice.

  1. Ce mesaj sau informație ați vrut să transmiteți opiniei publice atunci când într-o postare ați afirmat: „o idee de școală, după un model sau altul, chiar de succes, nu se poate extinde fără capacitate administrativă. Plus că nu tot ce merge “în mic” va merge, la fel de bine, și ca sistem.”?

Răspuns: Mesajul pe care doream să-l transmit este exact cel transmis: văd mulți profesori și părinți extaziați fie în fața ”modelului finlandez”, fie de ”uite ce frumos este la grădinița X”, afirmând, răspicat, că trebuie să construim un sistem identic cu cel finlandez (deși inclusiv finlandezii spun că nu ar fi bine…) sau, respectiv, că toate grădinițele ar trebui să fie ca ”X”. Este ceea ce eu numesc ”gândire otova”, pe care încerc să o combat, din răsputeri (dar, se pare, fără prea mare succes). Susțin nu înlocuirea unui sistem monolitic cu altul, la fel de monolitic, ci co-existența a cât mai multor alternative educaționale (inclusiv ca școli private – v. punctul 2), cu condiția demonstrării eficienței acestor alternative (în privința rezultatelor învățării) prin pilotare. La noi, nicio alternativă educațională, nicio măsură de reformă nu a fost pilotată înainte de implementare și nici nu a fost propusă spre pilotare.  

În plus: niciun model – că e finlandez, patagonez, marțian sau singaporez etc. – și nicio schimbare la nivel de sistem nu are nicio șansă de succes fără a crea capacitate administrativă la nivel de sistem. Un exemplu: s-au cheltuit sute de milioane de EUR, bani europeni, pe formarea profesorilor. Nu știm care este impactul acestor formări asupra calității educației (adică, dacă și cu cât s-au îmbunătățit rezultatele elevilor care au lucrat cu profesori formați prin POSDRU, față de elevii care nu au beneficiat de profesori formați prin POSDRU), pentru că nu avem capacitate administrativă (adică nu știm / nu putem / nu vrem) să evaluăm impactul politicilor publice. 

Încă un exemplu – de lucru care merge bine la scară mică, dar care poate avea probleme la scară mare: programul Teach for Romania. După părerea mea, acest program nu poate fi extins, ca atare și rapid la nivel de sistem (cum se prevedea în programul de combatere a sărăciei al Guvernului Cioloș), din mai multe motive. Primul – costuri prohibitive: poate îi întrebați pe cei de la TfR cât costă formarea și utilizarea celor – numai – 40 de profesori dintr-o ”generație”. Să nu spuneți că e gratis (fiind vorba de donații și de mult voluntariat): dacă vrei să extinzi programul de la 40 de profesori pregătiți, pe an, la 40.000 (ca să formezi toți profesorii din România în 5 ani), nu te poți baza doar pe voluntariat și pe donațiile de la micile și marile companii. Al doilea motiv este posibila (chiar probabila) diluare a programului: acum, pregătirea TfR este realizată (repet, pentru 40 de profesori) de ”la creme de la creme” dintre formatori. Pot, oare, acești formatori să facă 1000 de cursuri, în fiecare an? Dacă nu, pot fi găsiți alți 1000 de formatori, la fel de buni, pe termen foarte scurt? Al treilea motiv ține de capacitatea administrativă, menționată mai sus: de la gestionarea formării simultane a mii de profesori (Spații? Echipamente? Materiale? Formatori? etc.) până la sprijinul post formare (de care profesorii TfR beneficiază) și la monitorizarea și evaluarea lor: Avem mentori suficienți? Dar inspectori formați în spiritul TfR? Cât ne-ar costa formarea formatorilor, mentorilor și  a inspectorilor pentru ca un program de tip TfR să aibă succes la nivel de sistem?

Alt exemplu, legat tot de tranziția de la mic la mare: aș dori ca un viitor ministru al educației să facă o evaluare de impact a programului de tichete pentru grădiniță, pentru a vedea dacă există vreo diferență în participarea școlară ulterioară și în rezultate, între copiii care au primit tichete de grădiniță față de cei care nu au primit. Adică, a scăzut sau nu abandonul școlar la cei care au primit? Obțin ei sau nu rezultate școlare mai bune? 

  1. De nenumărate ori și în mod vehement ați criticat sistemul românesc de învățământ și, implicit, școlile preuniversitare din care acestea fac parte. Atunci când aprobați documentele de acreditare ale unei școli preuniversitare, respectând reglementările legale în vigoare, dar convingerea dumneavoastră intimă este că acestea nu sunt organizate așa cum ar trebui, ce sentimente aveți? Acest demers legal este și moral?

Răspuns: aici, se pare, mă luați la ”sentiment”. Or, la astfel de întrebări, eu nu răspund. Dar, lăsând gluma la o parte, consider că demersul de evaluare externă este nu numai legal, ci și moral – tocmai pentru că apără interesele beneficiarilor de educație și este realizat de o instituție care și-a păstrat, cât de cât și cu mari eforturi, autonomia. Și ca fapt – nu ca sentiment – nota medie a școlilor din sistem este pe la 6,5 (pe o scală cu 10 trepte – deci, de-abia ia notă de trecere), dar cu foarte mari diferențe de la o școală la alta (v. Rapoartele publicate privind starea calității).

  1. În luna mai 2017 Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) a publicat un document, ca urmare a unui studiu realizat în România, împreună cu alte instituții, intitulat Studii OCDE privind evaluarea și examinarea în domeniul educației – România 2017. Mai multe concluzii și recomandări se referă la ARACIP, instituția pe care o conduceți. Vă rog să prezentați măsurile întreprinse ca urmare a recomandărilor OECD, inclusiv în legătură cu vizite pe care le faceți, în afara misiunilor oficiale de control, în școli, pentru a discuta cu conducerile acestora, a cunoaște realități și inițiative întreprinse în vederea modernizării procesului instructiv-educativ?

În urma acelui raport, la inițiativa MEN și cu sprijinul tehnic al UNICEF România (care a și plătit acest raport, de altfel), s-a organizat un grup de lucru pentru elaborarea unui plan de acțiune. Fiecare parte și-a făcut treaba, există un astfel de plan consolidat – dar, de atunci s-au schimbat vreo 5 miniștri și nu mai știu nimic de soarta lui. MEN este cel în drept să vi-l comunice, dacă îl cereți și dacă îl consideră ca fiind actual.

În încheiere, câteva considerații generale: 

– Dumneavoastră, din câte am înțeles, luptați pentru privatizare și pentru diminuarea rolului statului în învățământ, dar așteptați de la funcționarii acelui stat să inițieze schimbarea respectivă? 

– Încerc, constant, să îndrept lucrurile, inclusiv în activitatea instituției pe care o conduc. Dar, s-ar putea ca ceea ce dumneavoastră înțelegeți prin îndreptare, să fie cu totul altceva decât înțeleg eu prin îndreptare. Și nu am nevoie să fiu ”impulsionat” de cetățeni pentru a-mi face treaba. Primesc opinii, sfaturi, argumente. Dar judecata este a mea și numai a mea – îmi asum acest lucru. 

– Ați întrebat (suplimentar – dacă nu a fost întrebare retorică): ”când statul va deveni mai mai suplu și agil și va reforma sistemul românesc de învățământ”. Răspunsul mi se pare simplu – când politicienii, indiferent de partid, își vor asuma această schimbare. Iar ei își vor asuma schimbarea când alegătorii o vor cere. 

Dar, înainte de toate, cred că trebuie să vedem noi ce tip de schimbare vrem – s-ar putea ca, aici, să avem foarte mari surprize și să vrem lucruri foarte diferite. Am mai încercat, acum ceva timp, să găsesc 10 idei privind educația, care să întrunească consensul (mă gândeam, eu, atunci) a sute de mii de oameni. Am reușit când am fost 2 persoane. Când am lărgit cercul la 5 – au ajuns 20 de idei. Când am lărgit cercul la 10 persoane – au apărut alte idei, dar și pozițiile de tipul ”dacă nu puneți și ideea Y, eu plec”. Atunci, am renunțat.

Semnat,

Serban Iosifescu