Închide
Cristina Ologeanu, jurnalistă și autoare la BlogulMamei.ro, a povestit, pentru Educație Privată, ce reacții a primit de la autorități în urmă cu patru ani, atunci când a propus campania #OreDeSiguranțăÎnȘcoli.
Unele instituții, de exemplu Poliția Română, au apreciat și susținut campania premiată la un important festival de profil. Altele, inclusiv Ministerul Educației, condus la acea vreme de Ecaterina Andronescu, au refuzat să se implice, sub pretextul că o astfel de campanie ”se face deja, avem toate semnăturile”, chiar dacă ea nu a devenit realitate niciodată.
Campania #OreDeSiguranțăÎnȘcoli își propunea să le ofere elevilor informații de bază din domenii precum educația rutieră și primul ajutor.
Relatarea transmisă de Cristina Ologeanu către Educație Privată:
Sunt jurnalist de 25 de ani, blogger de 13, mamă am devenit în urmă tot cu 13 ani. Însă, pe lângă astea, îmi place să cred despre mine că am fost (și rămân chiar și de la distanță) un cetățean al României căruia îi place să se implice, să ajute, să schimbe în bine. Mai din umbră, mai la vedere… Unele dintre acțiunile mele au fost răsplătite pe măsură de juriul Webstock. În 2018, dintre sutele de proiecte înscrise, campania #OreDeSiguranțăÎnȘcoli a fost nominalizată printre finalistele categoriei „Blogger Projects”. Iar în 2019 am primit premiul cel mare pentru un alt proiect în educație: #ProfesorPentruViitor, la catgoria ”Best Social Good Campain”.
În vara lui 2017 am publicat un articol, în colaborare cu Poliția Capitalei, despre dispariția copiilor, despre faptul că mulți copii nu știu/nu primesc minimum de informații necesare privind siguranța lor și a celor din jur. Acesta a fost articolul ce a declașat ceea ce eu am numit grosso-modo campania #OreDeSiguranțăÎnȘcoli. Am privit ce se întâmpla în jur, am întrebat care ar fi nevoile copiilor pe teme de siguranță, ce ar putea ei afla și aplica la scară largă. Și când zic siguranță, nu mă refer doar la traversarea străzii. Pentru că un copil are nevoie să fie în siguranță când navighează pe internet, când cuiva din preajma sa i se face rău și ar putea interveni într-un fel sau altul, când cineva îl abordează, când în jurul său se întâmplă lucruri nefirești, când este tentat să consume diverse șamd.
Pas cu pas am construit un schelet, am adăugat, am ajustat, am reanalizat nevoile pe parcurs. Când am început campania #OreDeSiguranțăÎnȘcoli, m-am gândit să bat la ușile instituțiilor pe care eu le-am dori implicate în acest proiect: Poliția, Ministerul Educației, SMURD/Ministerul Sănătății. Am pornit pe drumul ăsta cu gândul că elevii vor fi mult mai receptivi și câștigați, dacă la clase vor veni persoane în măsură să le transmită informații pe tema siguranței. Una e să afle copilul chiar din gura polițistului, pompierului, paramedicului ce trebuie să facă pentru siguranța sa și a celor din jur, și alta e să îi spun eu, părintele, lucrurile astea sau un profesor pe care îl admiră sau dimpotrivă.
Primii la ușa cărora am bătut cu proiectul meu au fost cei de la Poliția Capitalei. Spre surprinderea mea, am fost nu doar primită cu brațele deschise, ci am primit și susținere. Proiectul #OreDeSiguranțăÎnȘcoli prindea aripi la acel moment.
Au urmat aparițiile media, am vorbit la radio, la unele posturi tv, în online s-a scris despre visul meu. Toate bune și frumoase. Au început să apară mesajele de susținere din partea profesorilor, părinților, chiar și a câtorva adolescenți. Am făcut liste peste liste cu nevoile ”din teren”.
Căutând susținere la nivel mai înalt, am descoperit un grup de tineri senatori cu ceva proiecte faine pe educație. Am contactat primul nume din listă. Și, spre surprinderea mea, doamna senator Silvia Dinică nu doar că a apreciat inițiativa mea, dar s-a oferit să mă și susțină, fără ca măcar o singură dată să ridice problema aderării mele la partidul din care făcea parte sau ca ea să preia, sub numele său, proiectul și să se prezinte cu el mai departe. Ea doar s-a oferit să îmi deschidă ușile, să contacteze instituțiile care ar putea decide punerea proiectului în practică.
Primul demers făcut împreună: o scrisoare trimisă ministrului Învățământului de la acea vreme, doamna Ecaterina Andronescu. Solicitam o întâlnire pentru a discuta detaliat, pentru a analiza posibilitățile punerii în practică, la nivel național, a proiectului #OreDeSiguranțăÎnȘcoli. Doar că, doamna Ministru, sau vreun aghiotant de-ai săi, a răspuns sec: avem, se face deja, avem semnăturile că se fac orele astea în școli. Ce nu au catadicsit cei din Minister a fost să citească despre ce EXACT era campania. Au crezut că este vorba doar despre ore de circulație, deși informația esențială a fost transmisă: că era vorba despre un proiect ce implică polițiști, paramedici, specialiști în siguranță la nivel extins.
După ce am publicat răspunsul ministrei, reacțiile din teren au contrazis total ceea ce se știa în biroul doamnei Andronescu. Părinții mi-au spus că la școlile de stat frecventate de copiii lor nici vorbă de așa ceva. Pe surse am fost lămurită și cum stătea treaba (în unele cazuri) cu listele ce ajungeau la minister. Treabă românească: ele erau semnate pentru că trebuiau bifate.
În paralel, am bătut și la ușa Inspectoratului școlar din București. Am sperat că dacă Bucureștiul ar da startul, ar urma și alte inspectorate locale. Despre experiența asta chiar nu am mai fost în stare să scriu. Pe lângă doamna inspector de la acea vreme, la întâlnire a fost invitat (de către inspectorat, nu de către mine) și un domn reprezentant al unei asociații de părinți. Am fost întrebată cine plătește, cine asigură suportul, de ce vreau să fac treaba asta… Eu aveam ideea, eram deschisă să elaborăm detaliile împreună și speram ca oficialitățile să identifice sursa de finanțare. Nu eu, un civil, fără pârghiile necesare. Eram convinsă că instituțiile astea aveau și au resursele lor. Concluzia acelei discuții: nu se poate, nu facem.
Două uși trântite în nas. Am zis să bat la ușa domnului Arafat. La vremea aceea, avea o imagine bunicică. M-am folosit de rolul meu de jurnalist și de faptul că aveam numărul domniei sale și l-am abordat pe WhatsApp. A răspuns la câteva ore. A zis că i-a plăcut ideea și că o să mă contacteze să ne întâlnim. Nu a mai dat niciun semn. Am înțeles atunci, era ocupat, se întâmplaseră niște nenorocri din care a ieșit cam șifonat la capitolul imagine publică. Și Ecaterinei Andronescu i se șifonase imaginea în acea perioadă. Eu, deja, mă gândeam să merg mai departe și să încerc o abordare la nivel de Premier.
Între timp, Raed Arafat a declarat presei că se gândise că ar trebui introduse în școlile românești cursurile de prim ajutor. Era în vara lui 2019, după ce îl abordasem și nu am mai avut parte de întâlnirea promisă. Ecaterina Andronescu spusese și ea, la un moment dat, că nu ar fi rău ca în școli să se pună accent și pe informarea elevilor despre siguranță. M-am bucurat că am fost o muză. M-am întristat că nu s-a pus în practică.
În octombrie 2019 deputații au adoptat o lege ce prevedea introducerea obligatorie a orelor de educație rutieră în școli. M-am bucurat iar. Dar nu știu ce s-a mai înâmplat. Pentru că am abandonat lupta, pentru că mi s-a făcut lehamite de întrebările pe care le-am tot primit, dar, mai ales, de reacțiile celor cărora le răspundeam la întrebarea ”Dar ce iese din treaba asta?” . ”Niciun ban, dar sigur vor fi niște vieți salvate de către cei care vor primi informațiile necesare”.
Acum, o fată de 14 ani moare, pentru că nu a fost nimeni lângă ea să o ajute, nimeni care să știe că era nevoie de executarea manevrei Heimlich pentru a-i salva viața. Și mă întreb, din nou, chiar nu e nevoie în școli, dragi adulți, stimați leguitori, de aceste ore pe teme de siguranță? Oare ce s-ar fi întâmplat în cazul în care colegii fetei ar fi aflat și exersat la școală despre această manevră? Sau dacă ar învăța să pună un garou, ori să facă o resuscitare? Chiar totul se limitează la ”Da’ mie ce îmi iese din treaba asta?”.
Se va face tam-tam pe tema asta o vreme, se vor promite și, poate, începe multe. Dar, într-un final, va fi ca până acum: un mare fâs. Cât subiectul e cald, se va vorbi, se va analiza, se vor face comisii. Până se va uita. Ca și în cazul fetei din Caracal. Ca în mult prea multe cazuri în care lucrurile sunt făcute pe genunchi și de ochii lumii.
