Scrisoare către Ilie Bolojan

Scrusoare către Ilie Bolojan

de Marcel Bartic, profesor

Domnule Prim-ministru, 

Vă scriu în calitate de profesor, părinte și cetățean al României, cu privire la câteva (posibile) soluții în ceea ce privește situația de la Ministerul Educației. 

Învățământul românesc, cu precădere cel preuniversitar, se află într-o criză de identitate, viziune și funcționalitate, fără precedent. O criză cu costuri sociale și economice greu de calculat, pe care le vom deconta pe termen lung. Nu vă spun, cred, nicio noutate, voiam doar să ne fie clari termenii de la care plecăm în această conversație. Pentru că știu că sunteți un om de acțiune, adept al eficienței, îmi voi structura memoriul pe trei direcții, fără alte artificii literare:

1. Pe termen scurt, cred că este imperios să dezmintiți zvonurile privind o posibilă numire în fruntea acestui minister a domnului Marilen Pirtea. Numele său este iremediabil compromis, cel puțin din perspectiva suspiciunilor de plagiat referitoare la unele dintre articolele sale științifice, dar și a legăturilor dubioase cu inculpații Călin Georgescu și Florian Coldea. În plus, cariera și preocupările domniei sale nu conving prin nimic că ar ști ce să facă pentru învățământul preuniversitar, acolo unde sunt cele mai multe provocări, aproximativ 1,6 milioane de elevi și 250 000 de cadre didactice. 

Un candidat la această funcție ar trebui, așadar, să aibă experiență și contribuții relevante pentru acest segment al sistemului de învățământ. În plus, profilul lui moral și profesional trebuie să fie unul credibil. Măcar credibil, că remarcabil nu-mi fac iluzii că ați putea găsi pe undeva și nici eu nu mai am vârsta la care să cred în salvatori mesianici.

Pe termen scurt, nu aștept minuni din partea noului ministru, oricine ar fi el. Sunt realist, îmi dau seama că nu va avea cine știe ce oportunități spectaculoase de reformă. Mi-ar plăcea totuși să fie cineva căruia să nu-i trebuiască o perioadă lungă de adaptare. Nu își va permite luxul de a pierde timpul, sunt procese în derulare, din ianuarie încolo se vor aproba planurile de școlarizare pentru anul următor, încep etapele mișcării personalului didactic, trebuie (neapărat) organizat concursul pentru directori, trebuie pregătite simulările pentru examenele naționale și, sigur că da, aprobat bugetul alocat educației, asta ca să vă ofer doar câteva exemple. 

Măcar să asigure derularea acestor procese fără (prea multe) bâlbâieli. Oricât de bune i-ar fi intențiile sau oricât de necesară ar fi o îmbunătățire, acum, în mijlocul anului școlar, schimbarea regulilor în timpul jocului n-ar produce decât confuzie și revoltă. 

Ceva însă ar putea face noul ministru. Ar putea relua procedura de redactare și dezbatere publică privind programele școlare pentru liceu, într-un cadru mai transparent și ținând seama (de-adevăratelea) de recomandările specialiștilor și profesorilor. Nu pe repede înainte, cum s-a făcut până acum.

Referitor la buget, îngăduiți-mi o sugestie. Învățământul a fost domeniul de activitate care a suportat cel mai greu măsurile de austeritate. Nu că ați rezolva mare lucru acum cu subfinanțarea acestui domeniu, dar un buget alocat educației (și cercetării!) cu niște procente ceva mai generoase ar fi un mesaj foarte bun, de stabilitate și de atenuare a fricilor că elevii și profesorii vor duce și pe mai departe greul măsurilor de austeritate. 

Așadar, într-o primă fază, stabilitatea, echilibrul și funcționalitatea trebuie să fie cuvintele-cheie pentru viitorul ministru. Eventual și o comunicare ceva mai prietenoasă ar ajuta la liniștirea spiritelor în învățământ. 

1. Pe termen mediu, măsurile pe care vi le propun nu-l mai vizează neapărat pe viitorul ministru, ci vă sunt adresate dumneavoastră direct. Oricât de bun ar fi, oricât de competent și bine intenționat, adevărata schimbare în învățământ nu vine odată cu un ministru nou, ci cu o nouă paradigmă, cu redefinirea rolului pe care educația îl ocupă în programul dumneavoastră de guvernare. 

Domnule Prim-ministru, educația trebuie să treacă de la sintagma “prioritate națională”, o lozincă goală oricum de conținut, fără corespondent în politicile publice de până acum, la cea de “domeniu de siguranță națională”. Vă asigur că nu exagerez cu nimic, de altfel evenimentele din ultimii ani ne-au arătat că educația este una dintre marile noastre vulnerabilități. Într-un context marcat de relații internaționale tensionate, război la graniță, ascensiunea grupărilor extremiste, o amploare fără precedent a dezinformării, pseudoștiinței, teoriilor conspirației și analfabetismului funcțional, consider necesară regândirea rolului pe care educația îl are în susținerea unei societăți democratice. 

Cum ar trebui procedat?

Încă o dată, nu sunt naiv, realizez că acest obiectiv trebuie abordat în acord cu realitățile politice ale prezentului. Asta înseamnă că va trebui negociat un pact pentru educație cu partenerii de guvernare, care să asigure un set de măsuri de care să nu se mai atingă nimeni pentru următorii (cel puțin) cinci, șase ani. Pentru ca o reformă să-și atingă scopul, este nevoie de timp, e nevoie de transparență, de dialog permanent cu actorii implicați în desfășurarea actului educațional, dar și de stabilitate. În condițiile în care educația a fost mai mereu un câmp de luptă pentru diverse interese politice, consider obligatorie depolitizarea instituțiilor de învățământ (până la nivelul secretarilor de stat), precum și asigurarea unui management pe criterii meritocratice. 

Un astfel de pact ar putea fi intitulat “Școala de lângă casă” și gândit pe următoarele direcții:

Cea mai bună școală este/ar trebui să fie cea de lângă casă. Este o idee care se sprijină pe principiile echității și asigurării șanselor egale la educație pentru fiecare copil din România. Este inutil să avem câteva școli “bune”, care fac performanță (de discutat totuși și ce înseamnă această performanță), iar restul să funcționeze la limita supraviețuirii. Este inutil să ai una, două clase bune într-o școală, făcute de cele mai multe ori pe criteriul statutului social (sau etnic!) al părinților, în care încadrezi cei mai buni profesori, iar la restul Dumnezeu cu mila. Asta nu înseamnă educație, e doar un lux oferit unui număr restrâns de copii privilegiați. 

Acest lucru presupune regândirea finanțării per capita, care favorizează în prezent școlile bune, din mediul urban, cu promovabilitate decentă la examenele naționale și abandon școlar scăzut. Au nevoie de finanțare, sprijin și un management eficient și (sau mai ales) școlile din mediul rural, urbanul mic sau școlile de cartier, acolo unde calitatea actului educațional este (de cele mai multe ori) una modestă. Cu puțin curaj, descentralizarea și ceva mai multă autonomie în recrutarea, angajarea, formarea, salarizarea și fidelizarea personalului didactic, ar schimba fără îndoială lucrurile. Încurajarea comunității locale de a atrage profesori tineri, bine pregătiți, de a oferi stabilitatea postului și perspectiva de a a-și găsi o locuință, ar ajuta mult. 

Programele “Școala de după școală” și “Masa caldă” trebuie susținute cu mai multă vigoare. Știu, vor fi necesare investiții serioase în infrastructură, dar veți salva de la abandonul școlar zeci de mii de copii. Copiii vor putea rămâne la școală pentru educație remedială sau de performanță, meditații gratuite, cluburi, ateliere făcute tot cu profesorii școlii, activități pe care părinții acestor copii poate nu și le permit. În plus, ar fi o resursă financiară pentru profesorii școlii, care nu și-ar mai dedica timpul pentru meditații în particular și ar construi o relație mai apropiată cu elevii lor. Încă o dată, vă rog să priviți aceste propuneri nu din perspectiva contabilului, care își calculează bugetele de la an la altul, ci ca un vizionar care își dă seama că este o investiție în viitor, că acești copii vor crește cetățeni responsabili, informați și independenți. 

Prostia ne costă foarte mult, domnule Prim-ministru. Nu educația. 

Să zăbovim o clipă și asupra formării inițiale a profesorilor. Dacă vrem tineri bine pregătiți, cum scriam mai sus, atunci va trebui să vă faceți curaj să intrați un pic (mai mult) și în bătătura învățământului universitar. Nu privilegiind meseriile tehnice, cum ați afirmat mai demult (ați fi surprins să știți cât de important este ca viitorii cetățeni să aibă și formare umanistă), dar să gândim programe serioase de pregătire a viitorilor profesori. În prezent, opțiunea unei cariere didactice este, pentru mulți studenți, la capitolul diverse. Pregătirea lor se face în consecință. Adică slab. Insuficient. Pe scurt, avem nevoie de facultăți pentru făcut profesori, iertați-mi limbajul colocvial. Adică nu de matematicieni, geografi, istorici sau fizicieni, ci de profesori de matematică, istorie, geografie, fizică sau chimie. Diferența ar face-o pregătirea pedagogică de-adevăratelea, accentul pus pe abilitățile de comunicare, managementul clasei, atenția la nevoile emoționale ale copiilor, dar și la starea de bine în școală. 

Școala nu trebuie să fie un câmp de luptă sau o garnizoană, dar nici un spațiu de manifestare a comportamentelor de maidan.

Că tot veni vorba despre aceste comportamente, un alt detaliu esențial, care ar face din Școala de lângă casă o opțiune la fel de bună ca oricare alta, ar fi siguranța fizică și emoțională a tuturor celor care îi trec pragul. Elevi, profesori, directori, instructori, personal didactic auxiliar sau nedidactic. Da, da, și cei din urmă, și ei intră în contact cu elevii. 

Credeți dumneavoastră că părinții își trimit copiii la școală doar pentru a-i face medici sau avocați? Nu. Îi trimit și pentru a-și face prieteni, pentru a găsi modele care să-i inspire, contexte de învățare în care să-și descopere pasiunile. Școala nu este (și nu trebuie să fie, domnule Prim-ministru) o simplă fabrică de transmitere a cunoștințelor, ci un spațiu dedicat experiențelor relevante în formarea personalității umane. Sigur că nu poți avea așa ceva în școli în care violența, limbajul agresiv, abuzurile fizice și emoționale sunt la ordinea zilei. 

Ăsta este și unul dintre motivele pentru care părinții își fac vize de flotant pentru a-și înscrie copiii la școli ceva mai liniștite. Este obligatoriu să facem din școli spații sigure pentru copii și profesori. Să-i protejăm împotriva abuzurilor de orice fel. Să existe infrastructura, procedurile, mijloacele și finanțarea necesare în acest sens. Subliniez atât pentru copii, cât și pentru profesori. Dacă îi tratezi pe aceștia din urmă ca pe niște niște simpli slujbași, obligați să intre la clasă pentru a recita o lecție, ignorăm o problemă fundamentală. Starea de bine a profesorilor. Această meserie te uzează foarte mult psihic, emoțional și fizic. E greu să ai grijă de unul, doi copii acasă, darmite de treizeci la școală. În consecință, este nevoie de suport psihologic, terapeutic, mentorat și un management inteligent pentru ca oamenii care intră la clasă să-și poată gestiona cu succes emoțiile și să facă față provocărilor din sala de clasă. 

Dacă ai profesori calmi, stăpâni pe ei și pe emoțiile lor, motivați și siguri pe suportul oferit de școală, ai o atmosferă mai calmă și mai ușor de gestionat la clasă. Acești oameni lucrează cu copii,  cel mai sensibil segment din viața noastră, e nevoie de tact, sensibilitate, empatie, conexiune emoțională, într-un cuvânt,  educația se face cu căldură și structură. 

Mai puteți, mai rezistați un pic? Încă puțină răbdare, vă rog, eu de-abia m-am încălzit. 

Ca să facem posibile lucrurile de mai sus, mai avem nevoie și de niște directori care să înțeleagă responsabilitatea uriașă pe care și-o asumă. Oameni cu școala făcută bine, cu stofă de lideri, buni profesioniști, cu nervi de oțel, cu viziune și cu conștiința faptului că sunt parte a comunității. Nu au de păstorit doar niște elevi și profesori, nu sunt acolo doar pe post de releu birocratic al inspectoratelor școlare. Sunt sau ar trebui să fie vocea unei comunități educaționale. Cu alte cuvinte, este nevoie de profesionalizarea managementului educațional. Mai știți sceneta aia interpretată absolut genial de Horațiu Mălăele cu noul director al școlii? N-o știți? Vă rog eu să o vedeți. Fix asta avem acum în multe dintre școlile noastre și exact opusul va trebui să ne străduim să aducem în birourile de directori.

Dacă vorbim despre directori, hai să povestim un pic și despre inspectoratele școlare. Respirați și inspirați adânc, știu că vă dau coate deja colegii de partid să nu vă atingeți de ele, dar am convenit că vrem schimbare, nu? Adică, mă rog, cel puțin eu. Inspectoratele sunt, potrivit unei definiții foarte cunoscute, instituții de îndrumare și control al școlilor. Controale se fac, mulțumim frumos, hârtii se fac, Slavă Domnului, raportări peste raportări, machete peste machete, procese-verbale și tot ce doriți în materie de birocrație. Educație parcă nu prea se face, nu credeți? Dacă e să ne luăm după toate hârtiile pe care le facem, Finlanda și Singapore sunt niște glume proaste pe lângă noi, dăm lecții oricui, batem recorduri după recorduri. Știți și știm că nu-i așa. Hai să insistăm mai mult pe partea de îndrumare. Adică aducem niște profesioniști, cu experiență didactică și managerială, care să ofere suport metodic, pedagogic și de specialitate profesorilor. Să asigure mentorat real,  făcut bine, cu sens, să ofere modele de bună practică, să scrie ghiduri, să inspire, să corecteze și să fie mediatori în relația cu părinții. Doar că răspund unor reclamații, asta nu înseamnă mediere. Se presupune că într-un inspectorat ajung cei mai buni dintre cei mai buni dintre noi. Nici nu trebuie să inventați apă caldă, trebuie doar să puneți în aplicare principiul enunțat mai sus. 

Cu concurs, c-așa e frumos, carnetul de partid este irelevant în cazul de față. 

Școala de lângă casă trebuie să fie, obligatoriu, una incluzivă. N-o spun eu, o spun toți specialiștii în pedagogie, care afirmă că șansele unui copil cu CES (Cerințe Educaționale Speciale) sunt mult mai mari în învățământul de masă. Avem însă nevoie să oferim școlilor pregătirea, instrumentele și personalul calificat pentru a-i gestiona. Vă rog, nu strâmbați din nas, știu că și astea sunt niște cheltuieli, gândiți-vă numai cât va costa bugetul de peste zece ani să-i întrețineți pe viitorii adulți, lipsiți de autonomie, fără reflexul elementar de a avea grijă de ei sau capacitatea de a se integra într-un grup. Avem nevoie de o mulțime de lucruri aici, de schimbat mentalitățile unor profesori, ale unor părinți care neagă realitatea, de angajat logopezi, terapeuți, psihologi buni, programe școlare particularizate pentru nevoile lor, evaluări și examene naționale speciale, ce mai, o întreagă infrastructură. Rezultatul însă va aduce beneficii inestimabile pentru societatea românească. Inclusiv contabile, sigur că da, știu că vă apasă povara asta.

Aș mai avea multe de povestit despre digitalizare, literație și numerație, gândire critică, gândire științifică, examenul de evaluare națională de la sfârșitul clasei a VIII-a, dar hai să le vedem măcar pe cele de mai sus că devin realitate. Restul vor fi mai ușor de pus în practică. Școala de lângă casă, un spațiu sigur, decent, în care copiii învață carte. Atât și nimic mai mult.

Or veni ei, olimpicii, după, deocamdată asta ar trebui să ne și să vă fie prioritatea absolută. Dacă sunteți de acord cu ce am scris mai sus, hai să mergem mai departe, și anume la:

1. Măsurile pe termen lung

Ei, aici puteți răsufla ușurat, domnule Prim-ministru, problemele astea deja nu mai sunt doar ale noastre, sunt o provocare pentru toate sistemele educaționale din lume. Mă rog, glumesc, nu e nici un motiv de relaxare, viitorul școlilor este un adevărat coșmar pentru toți pedagogii din lume. Suntem, cel puțin, într-o companie selectă.  

Toată lumea, mă rog, lumea care are cât de cât habar de politici publice în educație, simte că viitorul vine cu o doză mare de imprevizibil. Nu știm ce ne așteaptă, ce ne rezervă următoarele decenii, nu știm cum se vor adapta copiii noștri realității istorice de peste zece, douăzeci, treizeci de ani. Cu ce competențe îi echipăm să facă față provocărilor, ce abilități vor fi necesare, nu știu, sunt multe întrebări legitime în acest sens. Cum, de asemenea, e foarte clar că nu mai există o rețetă universal valabilă, vreun sistem minune, pe care să-l punem în practică oricum și oriunde și, pac, am găsit Sfântul Graal al Învățământului. Bine, noi, în România, pare că nu avem nici un sistem, nici o direcție, nici o viziune, funcționăm într-o mișcare browniană fără sens, doar cât să dăm niște diplome la finalul unui ciclu de învățământ. 

Hai să îndrăznim totuși să ne gândim și la asta. De ce nu, până la urmă, este un exercițiu foarte util, care ne reamintește că educația este un proiect pe termen lung. Așa cum generația Umanismului și Renașterii a lăsat o remarcabilă moștenire în materie de pedagogie, mai apoi cea a Iluminismului, cei din perioada Revoluției industriale, da, și noi, noi, în sensul larg al cuvântului, noi, umanitatea, va trebui să ne gândim ce lăsăm mai departe. Că de lăsat ceva trebuie să lăsăm, preferabil ceva mai mult decât câteva niște unelte din piatră și arcuri cu săgeți.

Nu vreau să vă rețin acum atenția cu un subiect care ține, mai degrabă, de filosofia educației, dar, pe termen lung, va trebui măcar să reflectăm măcar la direcția înspre care ar trebui să o apucăm. Spre deosebire de alții, eu parcă n-aș aștepta viitorul ca pe un meteorit, care va produce dezastre apocaliptice, ci aș pleca de la premisa că viitorul ni-l facem singuri. Zi de zi. Bun, nu știu ce va fi peste două decenii, dar pot să construiesc mentalități, instituții, reflexe, menite să anticipeze imprevizibilul. Cum facem asta?

Plecând de la câteva întrebări fundamentale inspirate din realitatea zilelor noastre. Am reușit să devenim o specie mai pașnică? Pare că nu. Am învățat să conviețuim în pace unii cu alții? Răspunsul e mai mult decât evident. Am făcut progrese remarcabile în știință și tehnologie. Sunt ele accesibile tuturor? Nu, doar unui segment foarte privilegiat. Știm să ne drămuim resursele naturale sau le consumăm inconștient, fără să ne gândim la generațiile următoare? Am eradicat foametea și sărăcia, surse ale ideologiilor și manifestărilor extremiste? Nu, nici pe astea. Suntem în stare să asigurăm un sistem de sănătate accesibil și eficient? Nici pe departe. Avem resurse alternative de energie sau surse de energie regenerabilă, dacă rămânem fără astea pe care le știm acum? Încă nu. Am reușit până acum să dezvoltăm comunități durabile, sigure și incluzive? Nici pe departe.

Ei, de aici plecăm cu viziunea asupra educației pe termen lung, domnule Prim-ministru. Cu astfel de întrebări. Întrebări pe care mai apoi le transformăm în răspunsuri, în idei, ideile în convingeri, convingerile în discurs public, discursurile publice în angajamente politice, în politicile publice, în programe școlare și manuale și, finalmente, în cunoștințe, abilități și valori asumate de generațiile viitoare.

Vă mulțumesc că mi-ați fost alături până la finalul textului. Vă asigur că nu fac parte dintre cei care se plâng încontinuu și nici nu critic de dragul criticii. Orice observație pe care o fac vine la pachet cu o soluție. Am avut în vedere măsuri sistemice, care dau, cel puțin, o direcție sistemului nostru de învățământ, aflat, din nefericire, într-un dureros impas.

Cu cele mai bune gânduri,

prof. Marcel Bartic