fbpx

Scrisoare către generația care a luat bacalaureatul existenței înaintea bacalaureatului școlar

Corina Popa, fondatoarea Școlii de Gramatică: ”Veți fi fost odată, în 2020, generația de absolvenți care a luat bacalaureatul existenței înaintea bacalaureatului școlar.”

Pentru mine, ultimele săptămâni au fost unele de tăcere. Am preferat să tac, pentru că dintre milioanele de cuvinte înlănțuite în mintea mea, n-aș fi reușit vreodată, cum ar fi spus Arghezi, să le găsesc pe cele „potrivite”, care să vă aline și care să vă alinte, așa cum ați avea nevoie acum.

Acum câteva luni, trăiam împreună iluzia că zilele se scurg după aceleași obiceiuri, devenite parcă reguli ale existenței de neclintit de-a lungul timpului. Același drum spre liceu, aceleași teme, aceiași profesori care inspiră sau care vă plictisesc, aceleași evaluări și pregătiri, care păleau uneori în fața emoției la gândul că veți deveni absolvenți și că veți avea în mâini, în sfârșit, cheia unui nou început. Multe s-au schimbat de atunci, iar împreună am învățat că singura certitudine pe care o are omul este aceea că nimic nu e cert. Că nu există o zi stabilită în calendar pentru începuturi. Si, poate, nici măcar o cheie care deschide o poartă a începutului. Căci poarta unui început nu e niciodată încuiată. Între timp, au apărut lecții pe care a trebuit să le învățați prea devreme. Lecții pe care nu le aveam nici în manual, nici în programă. Despre situații-limită și despre altruism, despre timp și despre trecerea lui, despre cât de mici suntem în fața unor situații pe care nu le putem controla, despre debusolarea colectivă și despre natura umană.

Acum, chiar și unii dintre profesorii care nu o făcuseră încă și-au dat seama, sper, cât le lipsiți. Cât vă iubesc și cât au de învățat de la voi. Cât de lipsită de sens este meseria lor fără voi. Iar profesorii care știau deja cât vă iubesc și nu se sfiau să v-o arate și-au dat seama că vă pot iubi și că își pot iubi vocația mai mult, până la infinit și dincolo de el. La rândul vostru, sunt convinsă că ați înțeles acum pentru cine profesoratul este o simplă meserie și pentru cine este o adevărată vocație și poate că și voi i-ați redescoperit pe mulți dintre profesorii pe care îi ignorați în frământarea lor din spatele catedrei – oameni care au vrut și au putut acum să se reinventeze pentru voi, oameni care v-au scris că vă prețuiesc și că vor să vă revadă, care și-au lăsat grijile deoparte și v-au primit în casele lor, încercând să vă îmbrățișeze cu ochii holbați la ecranul plat.

Între pereții propriei case, ați învățat infinit mai mult decât ar fi trebuit să știți pentru un examen al maturității. Ați asistat la sute de știri și de informații, fiind nevoiți să discerneți ce e adevărat și ce nu. Ați fost, în multe contexte, propriii arhitecți ai învățării. Ați gestionat incertitudinea, temerile, ciocnirile de idei, diferențele de mentalitate, discrepanțele dintre proiecție și realitate, alături de familie sau de cei pe care i-ați avut alături, în casă. Ați aflat destule despre crize economice și despre politici mondiale, despre medicină, despre ordine publică și despre drept constituțional, despre valori sau nonvalori umane, despre altruismul și despre curajul unor oameni care au luptat în sau alături de cei din linia întâi. Și nu, n-ați fost martori, nici subiecți pasivi ai unei crize care va ajunge o simplă pagină de istorie, ci oameni, cu suflet și conștiință, care, în devenirea lor, au făcut parte dintr-o altfel de raportare a omului la om, la societate și la timp.

Ca premiu … primiți… Nu, nu primiți un premiu. Căci învățarea nu este nici despre mediile citite la festivitatea de final de an, nici despre teste standardizate, nici despre coronițe. Ci despre devenirea voastră, ca oameni, ca cetățeni și ca profesioniști. Un premiu ar fi prea puțin pentru voi. Pentru răbdarea voastră, pentru schimbările pe care le-ați trăit. Pentru a fi fost generația care a trebuit să facă totul altfel. Pentru „ultimul clopoțel”, care anul acesta nu se va auzi așa cum se cuvine pentru voi, pentru balul la care nu mai puteți fi prinți și prințese pentru o noapte, pentru examenul la care miza nu mai e doar nota sau presiunea socială, ci grija față de propria viața și față de cea a celor din jur. Pentru toate acestea și pentru multe altele, nu știu încă în ce mod ne vom putea recompensa față de voi.

Pentru speranțele și pentru incertitudinea, pentru teama, pentru dorul, pentru neliniștea și pentru așteptarea pe care ați învățat să le depășiți, deși nu erau în programă. Dar știu că atunci când totul va trece, vă veți regăsi și vă veți aminti zâmbind de absența acelui ultim clopoțel care a chiulit de la școală, lăsându-vă libertatea să rămâneți cu sufletul liceeni pentru totdeauna. Vă veți îmbrățișa și vă veți bucura că vă aveți unii pe alții și că vă puteți zâmbi sănătoși. Și veți fi fericiți că puteți gândi critic, că vă puteți pune întrebări și că puteți citi dincolo de rânduri. Că nu vă speriați ușor și că știți să aveți grijă de cei dragi.

Că vă veți alege ziua în care să sărbătoriți, indiferent de faptul că nu mai aveți cum să respectați „tradiția” balului de dinainte de bac. Caci doar ați învățat că nimic nu e fix și că nimic nu e sigur. Și nu o veți face pentru rochii și pentru mediile mari, ci pentru voi, pentru lupta câștigată cu răbdarea, cu maturitatea și cu timpul. Și pentru că v-a fost teamă de viitorul incert, dar ați fost suficient de curajoși să mergeți mai departe. Căci veți fi fost odată, în 2020, generația de absolvenți care a luat bacalaureatul existenței înaintea bacalaureatului „școlar”.

școlar școlar școlar