fbpx

”Scrisoare către elevii mei: Nu îmi amintesc notele, dar îmi amintesc numele, visurile și zâmbetele voastre!”

de Corina Popa, doctorand, cercetător în analiza discursului la Complutense, Madrid

Scrisoare către elevii mei

Aproape că au trecut șapte ani de când am pășit prima dată la catedră. Într-un fel, aș putea să spun că, în mod paradoxal, au trecut șapte ani de ieri. De la primul moment în care toate emoțiile pământului se amalgamau în spatele dârzeniei pe care încercam să o afișez. Probabil că și voi v-ați întrebat atunci dacă, printr-o eroare, în locul profesorului, a fost trimisă la clasă o colegă de vârsta voastră sau dacă undeva, în buzunar, aveam o casetă care vorbea în locul meu, căci teoriile și povețele înțelepte pe care le primeați – îmi spuneați de multe ori că nu par a avea vreo legătură cu imaginea copilului pe care îl aveți în față. De altfel, întrebarea care vă măcina cel mai tare, pe care rar câte un curajos o strecura prefațată de multe scuze „pentru îndrăzneală” era „câți ani aveți?”. Mă amuzam și mă simțeam mândră de mine și de voi, în același timp.

 

Pentru că îmi dăruiați atenția, respectul și încrederea voastră necondiționat, fără să fi fost nevoie nici de arma vârstei, nici de cea a staturii, nici de țipete sau de vreo etalare a experienței. De fapt, de tot ce avem nevoie este să lăsăm acasă toate armele și să intrăm în joc cot la cot cu voi. Un joc cu reguli stabilite de comun acord și cu aplicabilitate reciprocă. „Jocul” care mă îngrozește de teama responsabilității uneori, dar mă bucură de fiecare dată. Același joc, care de șapte ani, a devenit pentru mine o rațiune de a fi. Ani în care, fie că am predat la gimnaziu, la liceu sau la universitate, în mediul privat sau public, cu cu ore mai mereu strecurate pe lângă alte misiuni sau profesii, am simțit aceeași bucurie responsabilizantă de a fi părtașă la un miracol – acela de a șlefui oameni.

 

În toți acești ani, mi-am dorit doar ca trecerea mea prin viața voastră să nu fie una fără rost, să învăț să fiu omul de care fiecare dintre voi a avut nevoie. Să devin un pic de soră și un pic de mamă, prietenă și colegă, să am înțelepciunea bunicii, atitudinea mentorului, bucuria copilului și cunoștințele profesionistului. Am sperat să inspir, să ajut, să fiu un partener de glume și un umăr pe care să plângeți când aveți nevoie. Prea puține mi-au ieșit așa cum mi-am dorit, dar vreau să știți doar… Că învăț la fiecare oră de la voi mult mai mult decât ați putea voi învăța de la mine. Că îmi este de ajuns să vă privesc în ochi și știu că sunteți bucuroși sau triști, că aveți nevoie de liniște sau de oameni. Că nu le voi ști niciodată pe toate, deși mi-ar plăcea nespus să le aflu pe toate pentru voi. Că greșesc, poate, mai mult decât greșiți voi. Că petrec ore analizându-vă lucrările, încercând să nu vă nedreptățesc. Că nu pot să am preferați, că iubirea față de copii nu poate fi împărțită în „porții” inegale. Că mă interesează să fiți întâi oameni, apoi premianți și profesioniști.

 

Că nu îmi veți fi niciodată mai puțin dragi dacă luați 2 sau 10, pentru că infinit mai importantă este evoluția voastră interioară, nevoia de a vă autodepăși ca oameni. Că, în viață, bucuria nu vine din gloria la care visăm în adolescență, că diplomele rămân într-un sertar prăfuit, în timp ce cunoștințele le veți purta cu voi mereu. Că veți fi dezamăgiți de oameni și de lumi, veți fi singuri uneori, veți greși și vi se va greși. Dar nimeni nu vă va putea distruge puterea de a spera. Că veți fi infinit mai mulțumiți pierzând onest, decât câștigând pe nedrept. Și că nimic, dar nimic din ce am reușit să vă ofer în trecerea scurtă prin viața voastră nu va avea sens, dacă nu veți vrea să duceți mesajul mai departe. Dacă nu veți căuta puterea de a fi demni și onești, de a vă bucura de ce aveți, dacă nu descoperiți libertatea de a gândi cu propria minte în microcosmosul vostru interior, nu în haosul pe care îl veți întâlni în jur.

 

Pentru că tot ce mi-am propus vreodată a fost să aprind scânteia pe care voi să o duceți mai departe, nu să devin un instrument destinat transferului de informații. Așa că niciodată nu mă voi supăra când veți uita o definiție sau o clasificare, dacă vă veți aminti mereu să fiți Oameni. În șapte ani, au fost atât de mulți cei pe care am avut bucuria să îi am elevi. Nu îmi mai amintesc multe dintre notele luate și dintre boacănele pe care le-ați făcut. Dar numele, visurile și zâmbele voastre nu le voi uita niciodată.

 

Cu drag, Profa