fbpx

Școala – oglindă a societății românești

foto: Facebook / Andrei Avram

de Andrei Avram, profesor de istorie

Sistemul educațional din spațiul românesc a fost, încă de la începuturile sale, din prima jumătate a secolului al XIX-lea, și până în zilele noastre, o oglindă a societății. Întotdeauna starea societății a reprezentat elementul definitoriu pentru starea școlii. Societatea creează contextul educațional, nu invers. Cu alte cuvinte, în fiecare epocă istorică, generația matură, cu putere de decizie (elita) a hotărât modalitatea în care urma să fie educată generația copiilor/nepoților ei. Pentru că școala, în varianta sa modernă, reprezintă și unul dintre principalele spaţii în care sunt transmise valorile comune ale unei societății.

Însă, uneori, pentru obţinerea monopolului asupra definirii „valorilor” s-au purtat și „lupte”. În secolul al XIX-lea, directivele emise de Ministerul Instrucțiunii Publice păreau, nu de puține ori, contrare intereselor părinților. Și din acest motiv, la începuturile sale, anul școlar era mult mai scurt, din noiembrie până în martie, pentru ca elevii să-și poată ajuta părinții la treburile casnice. În ciuda eforturilor constante ale puterii centrale de a implementa un învățământ de masă, rezultatele au fost parțiale. Pentru că, printre altele, valorile nu erau comune. Țăranii nu erau convinși că frecventarea școlilor de către proprii copii poate contribui la bunăstarea familiilor acestora¹.
Școala a fost frecventată doar atunci când beneficiarii educației au fost convinși că aceasta se desfășoară în beneficiul lor. Iar această lecție se poate aplica și zilelor noastre.

Bineînțeles, în epoca contemporană statul deține pârghiile necesare prin care să reducă abandonul școlar. În același timp, nu mai e nevoie de munca copiilor acasă pentru că sursele de venit ale familiei depășesc microcosmosul propriei gospodării. Este și în interesul părinților ca proprii lor copii să frecventeze școala. Însă, în continuare, mulţi părinți nu se identifică cu valorile pe care şcoala le transmite. A trecut vremea directivelor, a circularelor trimise de Minister. Chiar dacă decizii se emit în continuare, de fiecare dată, acestea trebuie să fie atente la reacțiile părinților pentru că aceștia au devenit parteneri în actul educațional. Iar definiția din dicționar a parteneriatului face trimitere la asocierea pe baza unor perspective politice, economice și sociale comune. Nu neapărat identice, dar complementare. Altfel spus, pentru ca sistemul educațional să reprezinte într-adevăr un parteneriat între principalii actori ai acestuia (autorități, părinți, profesori, elevi) ar trebui ca la nivel societal să putem identifica niște standarde care să definească concepte ce țin de politic, economie și societate. Standarde pe care să le aprobe atât majoritatea părinților, cât și majoritatea profesorilor. De exemplu, că democrația este, indiscutabil, cel mai bun sistem politic, că meritocrația ar trebui să joace un rol esențial în ascensiunea economică, că „îmbogățirile magice” nu sunt relevante pentru o societate funcțională. Toți să ne dorim, indiferent de locul pe care îl ocupăm în sistemul educațional, ca în școală să se reflecte doar binele societății, nu și lipsurile acesteia.

Însă, atunci când societatea e scindată, atunci când părinții atacă profesorii, iar profesorii se plâng de părinți, când discuțiile de acasă intră în contradicție cu discursul de la catedră, când viziunea profesorului nu e conformă cu valorile transmise în familie, ce înțelege elevul? Care-i este izvorul cunoașterii? Din păcate, din ce în ce mai des, niciunul dintre cele două surse amintite anterior. Pentru că, spre deosebire de epocile anterioare, elevii din zilele noastre deţin alternativa informării online, posibilitatea evadării în virtual, în spațiul controlat atât de puțin de adulții din jurul lor, fie aceștia părinți sau profesori. E în interesul nostru, al tuturor, ca sistemul educațional să însemne parteneriat în beneficiul elevilor. Altfel, riscăm să ne rătăcim copiii.


1 Pentru începuturile învățământului din spațiul românesc vezi lucrarea esențială: Mirela-Luminița Murgescu, Între „bunul creștin” și „bravul român”. Rolul școlii în construirea identității naționale românești (1831-1878), Iași, 1999.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Pagina data web este protejata cu reCAPTCHA care este in aplicarePolitica confidialitatii si Conditiile de service Google.