Închide
Școala nu poate înlocui familia, nici alte instituții ale statului
de Larisa Gojnete, profesoară
De unde mă uit eu, se vede că aproape fără excepție discuțiile despre agresivitatea copiilor au aceeași explicație – „eșecul școlii”.
Și mă tot întreb (nu de acum, e drept) cum am ajuns să transferăm aproape exclusiv școlii, cel puțin la nivelul discursului public, dacă nu cumva și la un nivel mai profund, responsabilitatea educației comportamentale a copiilor.
Oare nu am ajuns aici pe măsură ce am tot redus timpul petrecut cu ei acasă, plasând către școală rolul de loc unde se „rezolvă” educația, cu tot ce înseamnă ea? Sau poate în timp ce am început să confundăm formarea comportamentelor cu instruirea și am transferat școlii responsabilitatea de a se ocupa de ambele? Oare n-am făcut din acest transfer de responsabilitate un soi de mecanism de apărare? Nu e mai ușor să spunem că școala nu face destul decât să ne uităm la derapajele noastre de adulți – la răutatea noastră, la agresivitatea limbajului față de cei din jur, la lipsa de empatie, de toleranță, la indiferența față de nevoile celorlalți, la cât de ușor etichetăm și la cât de ușor transferăm spre alții responsabilitatea faptelor noastre?
Sau poate că am confundat (greșit) apropierea de copil cu lipsa oricăror limite – pentru împrietenirea cu el, din dorința de a nu-l „supăra” și a-l păstra aproape, când, în realitate, el avea nevoie tocmai de autoritate blândă și de repere clare.
Școala nu poate înlocui familia, nici alte instituții ale statului, cu rol în protejarea și sprijinirea copiilor. Niciodată. Școala poate corecta pe alocuri, poate sprijini, poate oferi contexte de învățare, dar nu poate înlocui ceea ce nu se construiește acasă. Există, în creșterea unui copil, niște cărămizi de așezat foarte de timpuriu, care ar trebui să fie (măcar considerate) în responsabilitatea familiei. De acolo învață prima dată (sau nu…) respectul, limitele, responsabilitatea față de propriile fapte.
Cum și pe ce să construiască școala? Poate să construiască de la zero? Mai cu seamă că poartă și ea vina ei, cu neajunsurile ei – mult de memorat, puțin de aplicat în viața reală, etichete sub formă de note, în loc de instrumente de progres, pedeapsă – acolo unde greșeala ar putea fi instrument de învățare, profesori epuizați, într-un sistem în care rolul educatorului e controversat, comunicarea, adesea deficitară, cu familia…
Nu e despre vină, ci despre o realitate – între inconsecvența noastră privind așteptările pe care le avem de la școală, școala cu neajunsurile ei și acea familie care nu-și asumă (măcar la nivel minim) responsabilitatea față de educația comportamentală… e mereu un copil. E acel copil care nu tolerează frustrarea și care trăiește orice limită ca pe o agresiune, care nu respectă autoritatea, care e confuz – poate că știe ce nu are voie, dar nu știe ce e corect; e un copil anxios și nesigur, care externalizează vina, căruia nu-i e clar că-i în firea lucrurilor să suporți consecințele propriilor fapte.
M-am întristat scriind textul ăsta, chiar dacă știu bine ce câmp de luptă este școala, în loc să fie mai degrabă spațiu de creștere. Doar că e foarte greu să fie astfel, dacă rolurile nu sunt clare. Cred că trebuie să ne hotărâm ce vrem, de fapt, de la ea. În momentul în care o facem vinovată de orice rău, îi transferăm (automat și în primul rând ei), pe lângă partea academică, responsabilitatea de a educa emoțional, comportamental, civic, moral, digital, sexual, financiar… Și nu sunt eu în măsură să spun că e corect sau greșit. Dar este total nerealist să ne imaginăm că le poate face pe toate singură.