Închide
De Gabi Bartic, CEO Brio
Știu câțiva medici. Toți sunt oameni buni și calzi, m-au ajutat mereu în situații care mai de care. Dar știu (și știu asta de la ei) că nici măcar ei nu-s așa mereu. Sau cu toți pacienții. Că „sistemul” te obligă cumva să fii rece, să faci doar ce e musai să faci să dai informații ”on need to know premises”. Și uneori nici atunci. Nu mi-a divulgat niciunul cum anume „te obligă” sistemul. Știu doar că-s privilegiată că-i am și că, prin ei, am acces la un act medical uman și omenos.
Știu câțiva profesori. Cu câțiva am avut niște interacțiuni dumnezeiești, interacțiuni care m-au făcut să cred sincer că putem ajunge repede acolo unde sperăm cu toții, într-un sistem de educație centrat pe copil și pe nevoile lui, în care copilul să se simtă valorizat și corect stimulat pentru învățare. Știu că „sistemul” îi sancționează pentru asta: pentru că petrec timp extra cu copiii, pentru că stau cu ei până înțeleg, pentru că le răspund frumos și omenos, pentru că vorbesc cu părinții, pentru că încurajează dialogul. Mi-a spus unul dintre profesorii ăștia: „mă ceartă doamna director pentru că sunt pe grupurile de wapp de părinți și le răspund la întrebări”. Cum îi sancționează – în tot felul, de la bully-ing simplu, de tip „nimeni nu mai vorbește cu ciudatul ăsta” până la șicane administrative. Multe, grele, grave, unele aproape penale.
Știu și câțiva funcționari. În spatele ghișeului sau pe la niște birouri. Care, mereu, mi-au spus despre cât de grea viață îți fac colegii când vrei să arăți că se poate. Mai simplu, mai repede, mai eficient, mai atent la oamenii pentru care lucrezi.
Știu și vreo 2 contabili care nu-s acri. Și vreo 3 programatori care nu mi-au spus (aproape) niciodată „nu se poate”. Știu și câțiva părinți care au spus clar, tare, asumat și răspicat, că un lucru sau altul nu e ok, cu riscul că unele consecințe să le suporte chiar și copilul propriu.
Ce vreau să spun cu toată povestea asta nu e cât de mulți oameni buni știu, deși probabil că și asta e o minune. Ci că noi ne naștem buni. Societatea, școala, oamenii lângă care creștem pun în noi valori și comportamente care ne schimbă și ne fac să ajungem ce suntem noi ca adulți.
Cumva, dintr-un ocean de oameni cu care interacționăm, ajungem la „contez eu și-ai mei”, „nu contează că fac rău, să fiu eu bine sau măcar acoperit”, „suferă cineva lângă mine? Îmi pun căști”. Școala nepăsării e ceva ce ar trebui măsurat, am fi în top 10 mondial, de asta-s sigură. Și, poate, ar trebui să studiem prin ce mecanisme ajungem ca toți să exersăm voios nepăsarea. Ne-grija de celălalt. Ne-uitatul la cel care suferă. Ne-încărcatul cu problemele altora. „Nu le am eu pe-ale mele? Ce-mi mai trebuie ale lor?” Poate, cumva, am putea ca aceleași mecanisme să le întoarcem pentru o privire empatică sau măcar deschisă către celălalt.
Pun și-o muzică. E pe subiect, de n-ar mai fi. Cu versuri, cu tot.
