Închide
Școala între presiune și responsabilitate: despre nevoia de unitate
de Cătălin Zaman, profesor de limba română, director al Colegiului Național „Mihai Eminescu” din Buzău
Sentimentul că sistemul educațional traversează un proces continuu de dezagregare nu mai este o simplă percepție individuală, ci o realitate resimțită la toate nivelurile. Din exterior, școala este adesea supusă unui val constant de critici: părinții devin din ce în ce mai vocali, uneori contestând nu doar decizii punctuale, ci însăși autoritatea profesională a cadrelor didactice. Elevii, la rândul lor, dezvoltă frecvent convingerea că dreptatea le aparține în mod absolut, iar exigența profesorilor este percepută ca exces sau nedreptate.
Această presiune externă nu este însă singura provocare. Din interior, sistemul este adesea fragilizat de tensiuni, de competiții pentru influență sau de interese conjuncturale, care deturnează atenția de la misiunea fundamentală a școlii: formarea elevilor.
În acest context, apare o întrebare esențială: ce mai poate susține coerența și stabilitatea sistemului educațional?
Răspunsul nu poate veni din exterior, nu poate fi impus prin reglementări sau rezolvat prin reacții punctuale. El trebuie să vină din interiorul școlii, din capacitatea celor care o compun de a rămâne uniți în jurul unor valori comune.
Triunghiul profesor–elev–părinte este adesea invocat ca fundament al educației. În realitate, acest echilibru este tot mai greu de menținut în absența unui nucleu solid: colectivul profesoral. Profesorii sunt cei care dau tonul, stabilesc limitele și creează cadrul în care educația poate exista în mod autentic.
Unitatea profesorilor nu înseamnă uniformitate de opinii, ci coerență de principii. Înseamnă asumarea unui set comun de valori: respectul, responsabilitatea, rigoarea, echilibrul. Înseamnă susținere reciprocă în fața dificultăților și evitarea fragmentării interne care slăbește instituția.
În lipsa acestei unități, școala devine vulnerabilă. Orice presiune externă este amplificată, orice conflict capătă proporții, iar mesajul transmis elevilor devine contradictoriu. În schimb, acolo unde profesorii reușesc să construiască împreună, să comunice și să acționeze coerent, școala își păstrează stabilitatea și credibilitatea.
Responsabilitatea este, fără îndoială, una mare. Profesorii nu sunt doar transmițători de cunoștințe, ci constructori de medii educaționale. Ei au datoria de a crea un spațiu sigur, echilibrat și coerent, în care elevii să se poată dezvolta nu doar intelectual, ci și uman.
Într-o perioadă marcată de fragmentare și contestare, poate că cea mai importantă formă de rezistență a sistemului educațional este solidaritatea profesională. Nu împotriva elevilor sau a părinților, ci în favoarea unei educații autentice, care are nevoie de stabilitate, claritate și consecvență.
Școala poate supraviețui doar dacă cei care o susțin aleg să rămână împreună.