Închide
Vi s-a întâmplat vreodată să intrați în vreo instituție de stat, să aveți nevoie de vreo hârtie, o aprobare, o șampilă sau, nu știu, vreo binecuvântare ceva, și să dați nas în nas cu vreo secretară plictisită care, după ce v-a ignorat vreo douăzeci de minute, vă aruncă în sictir un “așteptați, am treabă”? ”Da, da, imediat, să duc hârtiile astea la semnat, alo, Magdaleno, ce faci, fată, am auzit că te-ai distrat rău în concediu, ce bluză mișto ți-ai tras, de unde-ai luat-o, hai la o cafea să-mi povestești?”. A, nu vă grăbiți să-mi răspundeți, v-am întrebat din politețe, sigur că ați trecut prin asta, mă îndoiesc că mai e cineva în țara asta care nu are niște sfinți în calendar pomeniți la adresa vreunei secretare sau a vreunei doamne director, plină până peste cap de treburi importante, care nu răspunde nici măcar la bună ziua.
O să mă întrebați ce legătură are introducerea asta cu învățământul, obiectul principal de activitate al subsemnatului. Nu-i nimic, vă las câteva secunde să vă prindeți singuri.
Gata?
Minunat. V-ați amintit cu siguranță senzația aia când stăteați să așteptați pe holurile vreunei școli sau a vreunui inspectorat iar doamna director, inspector, secretar, șef de trib sau ce funcții de mare responsabilitate or mai fi existând prin instituțiile astea, v-a adresat în grabă, cu o privire de împărat bizantin, un “reveniți, am treabă acum”? Normal că vă amintiți. Tocmai ce v-ați învoit de la serviciu pentru hârtia aia, ați străbătut jumătate din oraș înjurând în gând nenorocitul ăla de semafor, stând bară la bară, uitându-vă din două în două minute la ceas și rugându-vă la toți sfinții să nu sune șeful să vă întrebe de ce nu sunteți la birou. N-ai cum să uiți momentele alea de așteptare chinuitoare, nervii întinși la maximum de milionul de treburi, mesaje, telefoane, situații care ard, în timp ce tu trebuie să stai sa aștepți sa vezi ce bluză mișto avea Magdalena.
Sigur, rog doamnele secretare, inspectoare, directoare, căpitan de plai sau ce funcții or mai fi prin organigramă, să înțeleagă că nu vreau să generalizez. Nici pe departe. Nu toată lumea are vreo Magdalena în secretariat. Unele au o Didina, altele o Maricica, uneori nu e vorba de bluză ci de fustă sau poate nu e invitație la cafea ci doar la o țigară, fată, tu ai brichetă, că eu mi-am uitat-o în poșetă, a, și tu, stai că mă duc eu după ea, domne, da’ v-am spus să așteptați, ce nu înțelegeți?
Gata, mă opresc, devin răutăcios și sunt pe punctul în care încep să-mi amintesc de toată garderoba analizată de personalul instituției, așteptând pe holurile unor scoli sau inspectorate.
Mă roade și pe mine o curiozitate. Oare oamenii ăștia nu au avut niciodată, la rândul lor, momente în care au fost puși să aștepte undeva prin vreun hol? Nu știu, în vreun spital, la administrația financiară, la vreun ghișeu oarecare? Nu i-au apucat și pe ei toate spumele de pe lume, așteptând inutil un răspuns de bun simț, ceva care să le dea de înțeles că așteptarea lor are vreun rost? Sunt sigur că da. Și atunci, dacă tot suntem frați de suferință în fața unei epidemii de nesimțire birocratică, de ce fac și ei altora același lucru? Nu știu care e răspunsul în cazul altor instituții publice, dar în cazul școlilor e pur și simplu imposibil de înțeles. Pentru că vorbim despre o instituție care pretinde că livrează competențe, atitudini, valori și principii, dar care, în contact cu publicul, are apucăturile unui șef de șantier.
Cât de greu este să fii un pic amabil cu omul ăla care așteaptă la ușa ta? Să-i zâmbești puțin, să ai minime abilități de comunicare, să-l faci sa înțeleagă că așteptarea aia are un sens? Cât de greu e să înțelegi că, așa cum tu ai o mulțime de treburi de făcut, că sunt, nu neg, am fost eu un pic cam răutăcios mai sus, dar asa are și omul ăla care așteaptă pe hol?
Pot să înțeleg mutre acre și plictisite la taxe și impozite, la ghișeele de la ANAF sau în oricare alte instituții de stat. Nu într-o școală. Oamenii care interacționează cu părinții sau cu oricine are treabă într-o astfel de instituție ar trebui să aibă abilități minimale de comunicare cu publicul. Pentru că școala este un simbol foarte puternic iar cei care o reprezintă sunt primii responsabili de imaginea ei.
