Închide
de Andrei Avram, profesor de istorie
Știm, o afirmă clar și legea învățământului preuniversitar, în Cap. I, Art (3), „idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală” ș.a.m.d. Cu aceste idealuri și cu multe altele enumerate în legea amintită intră în contradicție satrapul de la catedră.
Profesorul care le-a văzut, le-a făcut, le știe pe toate. E valoros. Sau cel puțin așa se consideră. El (pe el) însuși.
Privit dintr-un alt unghi nu are cu ce impresiona pentru că, de cele mai multe ori, așa cum e în jurul lui e și în mintea sa: gol.
Plictisește, dar înspăimântă. Pentru că face din imprevizibil o constantă a felului său de a fi. Și de a nota elevii. Lipsa standardelor de evaluare o transformă într-un instrument al impunerii fricii. Iar într-un sistem în care vânatul de note e sport național, jocul îi iese.
E adeptul „pedagogiei negre”, a „metodelor de altădată”. Nu trebuie neapărat să le fi aplicat el vreodată, e suficient să fi auzit că a fost o vreme în care puteai plesni elevii. Ni-l putem imagina, la capătul unei zile de muncă, răsuflând greu, împărțind în stânga și în dreapta palme, într-un imaginar care îl desfată. Ar da ani din carieră numai să poată să își pună în aplicare pentru câteva zile „pedagogia”. Așa i-ar da pe brazdă pe toți. Le-ar arăta cum se face carte.
Obligat să se trezească din reveria machiavelică se consolează cu faptul că, în ciuda actualului sistem, al cărui punct final nu poate fi decât pierzania, el poate (încă) inspira frică. Abia așteaptă să ridice elevii în picioare, să îi scoată la tablă, să îi asculte, să le demonstreze că nu știu nimic. Să le spună că, cu oameni ca ei, lumea nu are cum să meargă înspre bine. Să îi terorizeze. Frica pe care le-o inspiră celor din bănci îi oferă motive să continue. Oră de oră, zi de zi, an de an. Același stil care l-a făcut „celebru” și cu care se mândrește. Degeaba litera legii spune altceva. Clasa e satrapia sa.
Cu siguranță, profesorul-satrap reprezintă excepția. Dar sunt de ajuns câțiva pentru a traumatiza generații. Pentru a-i face pe elevi să urască școala. Iar dacă „misiunea învățământului preuniversitar este aceea de asigurare a condițiilor și a cadrului necesar pentru atingerea potențialului de dezvoltare al fiecărui beneficiar primar al educației”, „din punct de vedere cognitiv, socioemoțional, profesional”, niște cursuri de de-satrapizare ar fi binevenite.
