Închide
Și e normal să fie așa fiindcă și să gândești înveți toată viața, iar exprimarea gândurilor devine din ce în ce mai complexă, chiar dacă nu și mai complicată. Dimpotrivă, se simplifică odată cu experiența.
Ca să poți vorbi cu alții e necesar să știi să vorbești cu tine. Să vorbești… singur. Așa se spune-n popor, sugerându-se că omul care o face ar avea ceva probleme emoționale. Totuși, toți învățăm să vorbim singuri, dialogul e ceva consecutiv.
Din păcate, tocmai disprețul societății față de cei care vorbesc singuri, adică vorbesc cu ei înșiși, a dus la dificultatea cu care astăzi se naște dialogul. Pentru că dialogul nu este un război în care fiecare aruncă o grenadă, poate chiar în același timp cu celălalt, dialogul presupune în mod obligatoriu respectul, răbdarea și bunăvoința față de partenerul de discuție.
Și cum copiii învață din exemplul celor care-i cresc, nu e de mirare că un copil la care părinții strigă va ajunge să strige fiindcă acesta este modelul de comunicare în care trăiește, este, din păcate, „normalul“ lui. Timorat la început de țipetele părinților, copilul ajunge în scurt timp să-și însușească această „lecție“ de comunicare și să o practice și cu ei, dar și cu ceilalți oameni. Agresivitatea, fie ea de limbaj, fie fizică, este cea mai rapidă și mai facilă lecție pe care o învață omul. Și primul lucru pe care îl simte un om crescut într-un mediu agresiv este că este atacat: de o vorbă, de un gest, de o privire. Totul este un atac la care el trebuie să răspundă cu asupra de măsură agresivă, așa cum a fost crescut și, deci, învățat.
Agresivul ajunge să fie izolat în grupul de copii pentru că le strică mereu joaca, bucuria. Părinții acelor copii îi încurajează să-l marginalizeze. Părinții lui, când vine și se plânge acasă că nu vor copiii să se joace cu el, îi spun că acei copii nu-l merită, nu știu să-l prețuiască, eventual vorbesc folosind cuvinte dure la adresa „opresorilor“. Și asta va învăța copilul foarte ușor, anume să răspundă prin injurie și batjocură atunci când ceva nu-i convine. Și se va izola din ce în ce mai tare de grupurile de copii, iar furia va crește din ce în ce mai mult, transformându-l într-un războinic perpetuu. El nu va mai ști să ceară, să ofere, să se bucure, el va fi tot timpul în poziție de atac sau de apărare, depinde de circumstanțe.
Atunci când omul vorbește cu sine se numește monolog. Vorbindu-ți, ajungi să te cunoști, să te accepți, să te iubești, să devii creativ. Ajungi să îți fii cel mai aproape dintre apropiații tăi. Dacă părinții îți vorbesc și te încurajează și pe tine să o faci, cultura dialogului va fi un element definitoriu în dezvoltarea ta. Însă dialogul presupune și libertate, și respect, două concepte pe care nu prea mulți oameni le văd conviețuind pașnic. Respect nu înseamnă să fii de acord cu tot ce spune interlocutorul, libertate nu înseamnă să-ți demolezi partenerul de discuție. Și cum nevoia de atenție este o nevoie fundamental umană, un prim pas ar fi să accepți că și celălalt o manifestă în aceeași măsură în care o manifești și tu. În momentul în care energia aprecierii reciproce îi cuprinde pe ambii parteneri de discuție, dialogul se poate desfășura în termeni firești, iar oamenii pot găsi întotdeauna punți care să ducă la înțelegere și, de ce nu?, la descoperiri importante. Fiindcă dialogul este fundamentul colaborării, al lucrului în echipă, iar performanțele pot fi spectaculoase.
