Închide
Aceasta este singura realitate. Totuși, cei mai mulți oameni se tem foarte tare de autoritate, mai ales când autoritatea este îmbrăcată în uniformă de polițist.
„Siguranță și încredere“. Așa scrie pe mașinile de poliție, iar acest slogan ar trebui să acopere o realitate. De ce nu o aceperă însă? E foarte posibil ca motivul să fie moștenirea perioadei totalitare din România, sunt doar douăzeci și opt de ani de când am ieșit din comunism. Însă comunismul – cu fricile, spaimele și angoasele lui – a ieșit oare din noi? Se pare că nu.
Majoritatea oamenilor se tem că polițistul le-ar putea face ceva, ceva neapărat rău, începând de la o simplă amendă și culminând cu pierderea libertății. E o frică organică, o groază societală, de fapt, care își are originea în timpurile comuniste, timpuri recente în care poliția era văzută drept întruchiparea opresiunii, a abuzului, a nedreptății. E greu să scoți din conștiința unei societăți credința că poliția există ca să-ți facă un rău mai mic sau mai mare.
Altfel, polițistul este și bau-bau pentru copiii mici, iar aici poliția nu are absolut nicio vină, însă cei care cresc copiii – părinți, bunici, unchi, mătuși, bone, frați mai mari – sunt răspunzători pentru imaginea pe care o va avea copilul despre poliție și, ceea ce este cel mai grav, față de orice fel de autoritate, fie aceasta statul, fie învățătorul, profesorul, directorul școlii, șeful de la serviciu. Această spaimă de autoritate se va extinde asupra tuturor celor pe care copilul, și mai târziu adultul, îi va considera drept autoritate. Inclusiv viitorul soț sau viitoarea soție.
„Dacă nu ești cuminte, chem polițistul să te ia“. Mulți oameni au auzit cuvintele astea când au fost mici. Deci, polițistul e cineva rău, cineva care te va lua de lângă familie și te va duce într-un necunoscut, departe de ai tăi, undeva unde nu are cum să fie altfel decât îngrozitor, de vreme ce rămâi fără familie. În consecința acestei „metode educative“, cei mai mulți oameni se tem de poliție, deși nu au greșit cu nimic. E ceva irațional în frica lor, pur și simplu nu suportă acest tip de autoritate, întorc capul când văd un polițist și caută să se îndepărteze cât mai repede și mai mult de el.
Când, de fapt, rolul polițistului este să ne facă să ne simțim în siguranță, să ne apere de eventualele agresiuni ale cuiva asupra noastră. Vederea unui polițist ar trebui să alunge orice temere, să te facă să te simți apărat de autoritatea statului, să mergi pe stradă fără grijă, să știi că, la nevoie, dacă suni la poliție, vei fi ajutat. Cât timp oare mai trebuie să treacă pentru ca polițistul să fie considerat sprijin, nu spaimă? Și nu cumva sunt lucruri de schimbat în atitudinea polițiștilor, atitudine de asemenea tributară perioadei totalitare, pentru ca poliția să însemne cu adevărat siguranță și încredere?
